scuza (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SCUZÁ, scuz, vb. I.
1. Refl. A cere scuze (
2), a-și exprima (în fața cuiva) părerea de rău pentru o greșeală făcută; a se dezvinovăți, a se justifica. ◊
Expr. (
Tranz. absol.)
Scuzați! formulă de politețe prin care cineva își cere iertare pentru o greșeală, o stângăcie etc.
2. Tranz. A accepta, a primi scuzele (
2) cuiva; a ierta. – Din
it. scusare. Cf. fr. excuser.scuza (Dicționar de neologisme, 1986)SCUZÁ vb. I. 1. refl. A aduce, a-și cere scuze; a se dezvinovăți.
2. tr. A accepta scuzele cuiva; a ierta. [P.i.
scuz. / < it.
scusare, cf. fr.
excuser < lat.
excusare].
scuza (Marele dicționar de neologisme, 2000)SCUZÁ vb. I. refl. a aduce, a-și cere scuze; a se dezvinovăți. II. tr. a accepta scuzele cuiva; a ierta. (< it.
scusare, fr.
excuser)
scuza (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)scuzá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
scúzăscuzà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)scuzà v.
1. a admite scuze, a ierta:
a scuza o greșală; 2. a servi de scuză.
scuza (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SCUZÁ, scuz, vb. I.
1. Refl. A cere scuze (
2), a-și exprima (în fața cuiva) părerea de rău pentru o greșeală făcută; a se dezvinovăți, a se justifica. ◊
Expr. (
Tranz. absol.)
Scuzați! formulă de politețe prin care cineva își cere iertare pentru o greșeală, o stângăcie etc.
2. Tranz. A accepta, a primi scuzele (
2) cuiva; a ierta. — Din
it. scusare. Cf. fr. excuser.