schimă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SCHÍMĂ, schime, s. f. I. 1. Ordin călugăresc sau preoțesc; tagmă, cin.
2. Haină călugărească.
II. Gest, mișcare prin care cineva vrea să exprime ceva. ♦ Mișcare a feței; grimasă, strâmbătură. – Din
ngr. schima.schimă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)schímă (-me), s. f. –
1. Formă, figură. –
2. Gest, grimasă, mină. –
3. Înfățișare, aspect, aparență. –
4. Nălucă, stafie, duh rău, drăgaică. –
5. Ținută, îmbrăcăminte, veșmînt. –
Var. înv. shimă, Mold. (sensul 4)
știmà. Mgr. σχῆμα (Cihac, II, 696; Roesler 675; Gáldi 248). Este dubletul lui
schemă, s. f., din
fr. schéma, der. schematic, adj., din
fr. schématique; schematism, s. n., din
germ. Schematismus, cu
var. Trans.;
șematism, s. n. (schemă);
schematiza, vb., din
fr. schématiser. Der. schimnic (
var. schivnic și
der.),
s. m. (eremit, pustnic, anahoret), din
sl. skimĭnikŭ ‹
skima „rasă călugărească” (Cihac, II, 331; Conev 109);
schimnică, s. f. (pustnică);
schimnici, vb. (a trăi ca un schimnic);
schimnicie, s. f. (viață de anahoret);
schimnicesc, adj. (de schimnic);
schimonosi (
var. Mold. schimosi),
vb. (a deforma, a desfigura; a imita, a parodia), cu
suf. expresiv -
si, poate atașat direct la
ngr. ἄσχημω, aorist ἀσχημώνω „a se purta urît” (Murnu 50; după Rosetti,
Studii ling., 30,
schimosi este
ngr. άσϰημίζω);
schimonoseală (
var. schimonositură),
s. f. (imitație, parodie, reproducere proastă; avort, monstru; strîmbătură, grimasă);
șteamătă, s. f. (fantasmă, viziune, arătare), în
Trans., și
Bucov., probabil din
pl. gr. σϰήματα (Pușcariu,
Dacor., V, 411),
cf. știmă și
așteamăt; scheamătă, s. f. (
Trans., trăsătură, umbră),
var. a cuvîntului anterior (glosată greșit de Scriban: „rest, fragment”). Relația acestor cuvinte din umbră cu
sb. štimati „a crede” (Iordan,
RF, II, 272), pare îndoielnică.
schimă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)schímă (ordin călugăresc, grimasă)
s. f.,
g.-d. art. schímei; pl. schímeschimă (Dicționaru limbii românești, 1939)schímă f., pl.
e (ngr.
shima, vgr.
shêma, formă, haĭnă, figură, trăsătură, gest; vsl.
skima, rus.
shima. V.
schemă).
Vechĭ (și
shimă).
Gest. Azĭ. Gest. schimositură, strîmbătură:
schime, cîntece și jocurĭ (Em.). Figură, formă, aspect:
o schimă misterioasă. Haĭnă călugărească.
Schima cea mică, rasa (haĭna) pe care o poartă frațiĭ;
schima cea mare, potcapu (pe care-l poartă numaĭ monahiĭ). – Și
știmă, stahie, monstru, arătare, ĭazmă, vîlvă, pocitanie, duh necurat, zînă de apă:
oameniĭ mor și se fac știme (Șez. 36, 31),
știma Dunăriĭ, știmele mlaștiniĭ (Chir.). – Și
stimă (Bucov.) și
chimă (Mold. nord):
chima răuluĭ pe malu pîrăuluĭ (Cr.).
schimă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)schimă f.
1. gest, grimasă:
și aplaudă frenetic schime, cântece și jocuri EM.;
2. tagmă:
îmbrățișă schima monacală. [De origină slavo-greacă].
schimă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SCHÍMĂ, schime, s. f. I. 1. Ordin călugăresc sau preoțesc; tagmă,
cin. 2. Haină călugărească.
II. Gest, mișcare prin care cineva vrea să exprime ceva. ♦ Mișcare a feței; grimasă, strâmbătură. — Din
ngr. schima.