scheuna (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SCHEUNÁ, scheáun, vb. I.
Intranz. (Despre câini, rar despre alte animale; la
pers. 3) A scoate sunete ascuțite și repetate de durere, de bucurie; a chelălăi. ♦
Fig. (
Fam.; despre oameni) A se văita, a plânge. [
Pr.:
sche-u-] – Probabil formație onomatopeică.
scheuna (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)scheuná (schiáun, -át), vb. –
1. A lătra, a chelălăi. –
2. A țipa, a se văita. –
Var. cheuna, chiauna, schiauna, șcheuni, schiona. Creație expresivă, bazată pe *
chiau, care imită glasul plîngăreț al cîinelui,
cf. chiu și
chefni, mieuna ‹
miau. Tiktin a intuit caracterul imitativ al creației, dar a pornit de la o bază *
sklab, imposibilă în
rom. După părerea greșită a lui Cihac, II, 330, din
sl. skomati „a geme”. –
Der. scheunătură, s. f. (lătrătură).
scheuna (Dicționar de argou al limbii române, 2007)scheuna, scheaun v. i. (d. oameni) a se văita, a (se) plânge
scheuna (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)scheuná (a ~) (sche-u-) vb.,
ind. prez. 3
scheáună; conj. prez. 3
să scheáunescheuna (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SCHEUNÁ, scheáun, vb. I.
Intranz. (Despre câini, rar despre alte animale; la
pers. 3) A scoate sunete ascuțite și repetate de durere, de bucurie; a chelălăi. ♦
Fig. (
Fam.: despre oameni) A se văita, a plânge. [
Pr.:
sche-u-] — Probabil formație onomatopeică.
scheunà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)scheunà v. Mold. a schelălăi:
câinele a scheunat. [Onomatopee (din
scheu-scheu ! ce exprimă lătratul dureros al câinilor)].