scălâmb (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)SCĂLẤMB, SCĂLẤMBĂ, scălấmbi, scălấmbe, adj. Strâmb. (din
zgâmboi1; sau din
gr. σκαληνός prin încrucișare cu
lat. strambus; cf. it. scalembro)
scălâmb (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SCĂLÂMB, -Ă, scălâmbi, -e, adj. (
Pop. și
fam.; despre ființe; adesea substantivat) Cu membrele strâmbe, sucite; schimonosit. ♦ (Despre încălțăminte) Deformat, scâlciat. –
Et. nec.scălâmb (Dicționar de argou al limbii române, 2007)scălâmb, -ă, scălâmbi, -e adj. 1. (pop. – d. ființe) cu membre strâmbe / sucite; schimonosit
2. (d. încălțăminte) deformat, scâlciat
scălâmb (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)scălấmb (
pop.,
fam.)
adj. m.,
pl. scălấmbi; f. scălấmbă, pl. scălấmbescălâmb (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)scălâmb m. om sucit. [Cf. sicilian SCALEMBRU, sucit].
scălâmb (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SCĂLẤMB, -Ă, scălâmbi, -e, adj. (Pop. și
fam.; despre ființe; adesea substantivat) Cu membrele strâmbe, sucite; schimonosit. ♦ (Despre încălțăminte) Deformat, scâlciat. —
Et. nec.