scârbă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SCẤRBĂ, scârbe, s. f. 1. Aversiune nestăpânită (fizică sau morală) față de cineva sau de ceva; dezgust, repulsie; greață, silă. ◊
Loc. vb. A-i fi (sau
a i se face)
cuiva scârbă sau
a-l prinde (ori
a-l cuprinde)
pe cineva scârba (sau
o scârbă) = a se scârbi. ♦ (Rar) Ceea ce provoacă scârbă (
1) sau,
p. ext., spaimă, groază.
2. (
Fam.) Epitet pentru o ființă murdară, dezgustătoare sau josnică, mârșavă;
p. ext. epitet pentru o ființă neînsemnată. ♦ Faptă urâtă, nedemnă; ticăloșie. ♦ (La
pl.) Vorbe murdare, triviale; ocări, înjurături.
3. (
Reg.) Întristare, mâhnire, supărare. ♦ Grijă, necaz; nenorocire.
4. (
Înv.) Mânie, furie; dușmănie. – Din
sl. skrŭbĩ.scârbă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)scấrbă s. f.,
g.-d. art. scấrbei; (ființe josnice)
pl. scấrbescârbă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)scârbă f.
1. mâhnire, întristare:
de scârbă, de mare foc, stau ’n codru și gândesc POP.;
2. greață, desgust:
mi-e scârbă de el. [Vechiu-rom.
scrâbă, întristare = slav. SKRŬBĬ, păs, grijă, îngrijare; sensul 2 oferă un exemplu foarte rar de o accepțiune materială (azi preponderantă), dedusă dintr´alta abstractă (cf.
zămislì)].
scârbă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SCẤRBĂ, (
3)
scârbe, s. f. 1. Aversiune nestăpânită (fizică sau morală) față de cineva sau de ceva; dezgust, repulsie; greață, silă. ◊
Loc. vb. A-i fi (sau
a i se face)
cuiva scârbă sau
a-l prinde (ori
a-l cuprinde)
pe cineva scârba (sau
o scârbă) = a se scârbi. ♦ (Rar) Ceea ce provoacă scârbă (
1) sau,
p. ext., spaimă, groază.
2. Ființă murdară, dezgustătoare;
p. ext. om de nimic, netrebnic, mârșav. ♦ Faptă urâtă, nedemnă; ticăloșie.
3. (La
pl.) Vorbe murdare, triviale; ocări, înjurături.
4. (
Reg.) întristare, mâhnire, supărare. ♦ Grijă, necaz; nenorocire.
5. (
înv.) Mânie, furie; dușmănie. — Din
sl. skrŭbĭ.