sâmbătă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SÂMBĂTĂ, sâmbete, s. f.,
adv. 1. S. f. A șasea zi a săptămânii, care urmează după vineri. ◊
Sâmbăta Mare sau
Sâmbăta Paștilor = sâmbăta din ajunul duminicii Paștilor.
Sâmbăta morților (sau
a moșilor) = nume dat anumitor sâmbete din an, în care se fac slujbe de pomenire și pomeni pentru morți. ◊
Expr. A purta (sau
a ține cuiva)
sâmbetele = a dușmăni, a pizmui, a urî pe cineva; a purta (cuiva) un gând rău, a căuta să facă rău cuiva.
A se duce pe apa sâmbetei = a se pierde, a se prăpădi, a se distruge.
2. Adv. a) În sâmbăta (
1) imediat precedentă sau următoare,
b) (Mai ales
art.) Într-o zi de sâmbătă (
1), în timpul zilei de sâmbătă,
c) (
Art.) În fiecare sâmbătă (
1). – Din
sl. sonbota.