sacerdoțiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SACERDÓȚIU s. n. (
Livr.) Rang, demnitate de preot;
fig. chemare, misiune. ◊ (Colectiv) Cler, preoțime. – Din
lat. sacerdotium.sacerdoțiu (Dicționar de neologisme, 1986)SACERDÓȚIU s.n. 1. Rang, demnitate de preot.
2. Cler, preoțime. [Pron.
-țiu. / < fr.
sacerdoce, lat.
sacerdotium].
sacerdoțiu (Marele dicționar de neologisme, 2000)SACERDÓȚIU s. n. 1. rang, demnitate de preot. 2. cler, preoțime. (< lat.
sacerdotium)
sacerdoțiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)* sacerdóțiŭ n. (lat.
sacerdotium). Preuție.
sacerdoțiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)sacerdóțiu (demnitatea de preot, cler) (
livr.) [
țiu pron. țiu]
s. n.,
art. sacerdóțiulsacerdoțiu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)sacerdoțiu n.
1. darul preoției:
2. corp ecleziastic:
răsboaiele medievale între Sacerdoțiul și Imperiul sunt celebre; 3. fig. ce are un caracter venerabil:
paternitatea e un sacerdoțiu.sacerdoțiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SACERDÓȚIU s. n. (
Livr.) Rang, demnitate de preot;
fig. chemare, misiune. ♦ (Colectiv) Cler, preoțime. —
Din lat. sacerdotium.