rugă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RÚGĂ, rugi, s. f. 1. Rugăminte, implorare.
2. Rugăciune.
3. (
Reg.) Cruce, troiță. –
V. ruga.rugă (Dicționaru limbii românești, 1939)rúgă f., pl.
ĭ (d.
rog, a ruga). Rugăcĭune către Dumnezeŭ. Rugăminte:
mĭ-a fost ruga în zadar. Vest. Icoană saŭ cruce (troiță) pusă pe la răspîntiĭ p. închinare.
Trans. Hram, sărbătoarea hramuluĭ.
Ban. Meh. Hațeg. (rTP. 1, 105; BSG. 1937, 59). Nedeĭe, mic bîlcĭ și horă.
rugă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)rúgă s. f.,
g.-d. art. rúgii; pl. rugirugă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)rugă f.
1. rugăciune:
să ’nalțe la cer o sfântă rugă AL.;
2. Tr. sărbătoare pentru hramul bisericii. [Abstras din
rugà].