rug - explicat in DEX

rug (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
RUG¹, rugi. s. m. 1. Tulpina (târâtoare) a unor plante. 2. Mur¹. 3. Măceș. 4. Compus: rug-de-munte sau rug-de-zmeură = zmeur. – Lat. rubus.

rug (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
RUG², ruguri. s. n. Grămadă de lemne pe care se ardeau, în antichitate, jertfele sau morții și, în evul mediu, condamnații la moarte. – Lat. rogus (după rug¹).

rug (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
rug (-guri), s. n. – Lemne pe care se ardeau morții sau condamnații la moarte. Lat. rugus (sec. XIX). Candrea, Éléments, 5, și Tiktin consideră că cuvîntul poate fi moștenit, lucru complet improbabil.

rug (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
rug (-guri), s. n. – 1. Mur (Rubus caesius). – 2. Arbust sau tufă spinoasă în general. – Mr. (a)rug, megl. rug. Lat. rŭbus (Diez, II, 58; Pascu, I, 141), cf. it. rovo, rogo; pentru schimbarea b › g, cf. neg, negură. – Der. ruget, s. n. (loc de rugi).

rug (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
rug, rugi, s.m. – (bot.) 1. Mur. 2. Măceș; câcădare. – Lat. rubus.

rug (Dicționaru limbii românești, 1939)
1) rug m. (lat. rŭbus, rug. P. g din b, cp. cu negură). Tufă rozacee, ca cea de rubus caesius, de mure, de smeură orĭ de măceș [!]. Mărăcine. Ban. Salcîm.

rug (Dicționaru limbii românești, 1939)
2) rug n., pl. urĭ (lat. rŏgus, rug). Grămadă de lemne pe care se ardeaŭ condamnațiĭ: Ioana din Arc fu arsă pe rug. V. eșafod și năcladă.

rug (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
rug¹ (plantă) s. m., pl. rugi

rug (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
rug² (grămadă de lemne) s. n., pl. rúguri

rug (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
rug n. grămadă de lemne pe care s´ardea [!] cei osândiți la moarte. [Lat. ROGUS].