rudar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RUDÁR, rudari, s. m. Denumire dată, în țările românești, unor lucrători (țigani) care confecționau obiecte din lemn;
p. ext. meșter țigan care lucrează din lemn albii, linguri, fuse etc. – Din
bg. rudar.rudar (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)rudár2, rudáre, s.n. (reg.)
1. prăjină lungă de care atârna hainele la țară; culme, rudă.
2. covor, scoarță de perete.
rudar (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)rudár (rudári), s. m. –
1. Țigan căutător de aur. –
2. Țigan nomad care lucra obiecte de lemn.
Bg.,
sb. rudar, din
ruda „minereu” (Cihac, II, 320; Conev 76). Probabil denumirea s-a menținut, după ce s-a schimbat meseria primitivă, datorită consonanței cu
rudă „par”. –
Der. rudăresc, adj. (țigănesc; grosolan);
rudărie, s. f. (meseria de țigan
rudar; zăcămînt, mină).
rudar (Dicționaru limbii românești, 1939)rudár m. (sîrb. bg.
rudar, miner, baĭaș, d.
rúda, mineral. V.
rudă 3).
Vest. Țigan care lucrează obĭecte grosolane de lemn (albiĭ, lingurĭ, fuse) și care odinioară era și
zlătar. – Fem.
-ăreasă, pl.
ese, și
-riță, pl.
e. – În est
lingurar.rudar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)rudár s. m.,
pl. rudárirudar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)rudar m.
1. țigan aurar;
2. țigan ce lucrează scule groase de lemn (albii, linguri, fuse). [Țigănește,
rudar e sinonim cu
aurar].
rudar (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RUDÁR, rudari, s. m. Denumire dată, în Țările Române, unor lucrători (țigani) care confecționau obiecte din lemn;
p. ext. meșter țigan care lucrează din lefnn albii, linguri, fuse etc. — Din
bg. rudar.