românesc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ROMÂNÉSC, -EÁSCĂ, românești, adj. Care aparține României sau populației ei, privitor la România sau la populația ei. ♦ (Ca
n. pr.)
Țara Românească = numele oficial al Munteniei (și Olteniei) până la unirea principatelor. ♦ (Substantivat,
f.) Limba română. [
Var.:
rumânésc, -eáscă adj.] –
Român +
suf. -esc.românesc (Dicționaru limbii românești, 1939)1) românésc, -eáscă adj. (d.
Român). Al Românilor, al Româniiĭ:
steagu românesc. Țara Românească, numele oficial al Munteniiĭ pînă la Unire, ĭar astăzĭ în popor și al întregiĭ Româniĭ. – În Mold. nord. se zice
romănesc, cum se zice și
rădiche. Dar asta e o noŭă evoluțiune din cauză că
î nu e accentuat. Ar fi o greșală [!] să se creadă că asta e forma primitivă. Tot așa
videm nu e lat.
vĭdemus, ci o noŭă formă posterioară luĭ
vedem. V.
român ca adj.
românesc (Dicționaru limbii românești, 1939)2) românésc v. tr. (d.
Român).
Cant. Prefac în Român, romanizez. – În Serbia
rum-, creștinez.
românesc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)românésc adj. m.,
f. româneáscă; pl. m. și
f. românéștiromânesc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)românesc a.
1. originar din România;
2. ce ține de România sau de locuitorii ei:
obiceiu, port românesc; 3. pop. creștin (națiunea identificată cu religiunea):
lasă-ți legea românească și dă-te ’n legea turcească POP. [Pentru sensul 3, cf.
creștin].
românesc (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ROMÂNÉSC, -EÁSCĂ, românești, adj. Care aparține României sau populației ei, privitor la România sau la populația ei. ♦ (Substantivat,
f.) Limba română. [
Var.:
rumânésc, -eáscă adj.] —
Român +
suf. -
esc.