repeziciune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)REPEZICIÚNE, repeziciuni, s. f. 1. Însușirea de a fi repede; grabă mare, iuțeală, viteză, rapiditate.
2. (Rar) Înclinare a unei pante. –
Repede +
suf. -iciune.repeziciune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)repeziciúne s. f.,
g.-d. art. repeziciúnii; pl. repeziciúnirepeziciune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)repeziciune f. iuțeală extremă. [V.
repede].
repeziciune (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)REPEZICIÚNE, repeziciuni, s. f. 1. Însușirea de a fi repede; grabă mare, iuțeală, viteză, rapiditate.
2. (Rar) înclinare a unei pante. —
Repede +
suf. -
iciune.repezicĭune (Dicționaru limbii românești, 1939)repezicĭúne f. (d.
repezit, răpezit, ca
putrezicĭune d.
putrezit).
Vest. Rapiditate, calitatea de a fi răpede. – În est
răpegĭune.