relativ (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RELATÍV, -Ă, relativi, -e, adj. 1. Care se referă, se raportează la ceva sau la cineva, care are legătură cu ceva sau cu cineva. ◊ (
Gram.)
Pronume (sau
adverb) relativ = pronume (sau adverb) care face legătura dintre propoziții subordonate și cuvinte din propozițiile regente pe care le determină.
Propoziție relativă (și substantivat,
f.) =
a) propoziție subordonată introdusă printr-un pronume sau adverb relativ;
b) propoziție atributivă. ◊
Loc. prep. Relativ la... = în legătură cu..., referitor la..., cu privire la...
2. Care are o valoare dependentă de anumite condiții, de un sistem de referință etc.; evaluat, determinat cu aproximație; condiționat, limitat, variabil. ◊
Cronologie relativă = cronologie care stabilește că un eveniment sau un fenomen a avut loc înaintea altuia sau după altul, fără să poată preciza cu exactitate data.
Mișcare relativă = deplasare a unui corp față de un sistem de referință mobil. ♦ Care depinde de un termen în absența căruia ar fi fără sens. ♦ (Adverbial) Aproximativ, mai mult sau mai puțin, aproape.
3. Care privește relația dintre termeni considerați independenți de această relație. ♦ Care nu există decât în relație cu altceva. – Din
fr. relatif, lat. relativus, it. relativo, germ. relativ.relativ (Dicționar de neologisme, 1986)RELATÍV, -Ă adj. 1. Care se raportă, se referă la... ♦
Pronume (
adverb sau
adjectiv)
relativ = pronume (adverb sau adjectiv) care se raportă la un substantiv sau la un pronume precedent;
propoziție relativă (și
s.f. ) = propoziție subordonată introdusă prin pronume sau adverbe pronominale relative sau nehotărâte; propoziție atributivă;
timp relativ = timp care exprimă o acțiune raportată la alt moment decât cel al vorbirii.
2. Care variază (după împrejurări); evaluat, determinat cu aproximație. ♦ Valabil între anumite limite, în anumite condiții. ♦ (
Fiz.)
Mișcare relativă = deplasare a unui corp față de un sistem de referință mobil.
3. Care nu există decât în relație cu altceva. //
adv. Aproximativ, aproape. [< fr.
relatif, it.
relativo, lat.
relativus].
relativ (Marele dicționar de neologisme, 2000)RELATÍV, -Ă I.
adj. 1. care există în cadrul unor relații concrete; condiționat, limitat. 2. care este în raport, în relație cu altceva. ♦ pronume (sau adverb) ~ = pronume (sau adverb) care se raportează la un substantiv sau la un pronume precedent; propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție atributivă; timp ~ = timp care exprimă o acțiune raportată la alt moment decât cel al vorbirii. 3. (despre mărimi fizice) care variază (după împrejurări); evaluat, determinat cu aproximație. ◊ valabil între anumite limite, în anumite condiții. ♦ (fiz.) mișcare ~ă = deplasare a unui corp față de un sistem de referință mobil. II. adv. aproximativ, aproape. (< fr.
relatif, lat.
relativus, it.
relativo, germ.
relativ)
relativ (Dicționaru limbii românești, 1939)*relatív, -ă adj. (lat.
relativus. V.
core- și
super-lativ). Privitor, în relațiune (în raport) cu, despre:
chestiunĭ relative la apărarea țăriĭ. A căruĭ noțiune e legată de alta:
tată și
fiŭ îs terminĭ relativĭ. Contingent, proporțional, comparativ (nu
absolut):
fie-care are valoarea luĭ relativă; om e un termin [!] absolut, ĭar tată e un termin relativ; muntele e în repaus absolut față de pămînt și relativ față de univers. Gram. Care se raportă la un nume precedent:
care e un pronume relativ, propozițiunea care începe cu care e relativă. Muz. Tonurĭ relative, tonurĭ majore și minore care aŭ la cheĭe tot acel număr de diejĭ orĭ de benolĭ:
tonu minor e la un ton și jumătate deasupra relativuluĭ luĭ minor. Fil. Lucru relativ (în opoz. cu
absolut). Adv. În privința unuĭ lucru saŭ persoane, despre:
a vorbi relativ la școală.relativ (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)relatív adj. m.,
pl. relatívi; f. relatívă, pl. relatíverelativ (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)relativ a.
1. care are o relațiune sau un raport cu:
fraude relative la băuturi; 2. se zice de numele a căror noțiune atrage o alta:
cauză și efect sunt termeni relativi; 3. contingent, accidental, variabil, în opozițiune cu
absolut: om e un termen absolut, tată e un termen relativ; 4. Gram. care se rapoartă la un nume precedent:
pronume relative. ║ n. în filozofie, ceeace este opus absolutului. ║ adv. cu privire la.
relativ (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RELATÍV, -Ă, relativi, -e, adj. 1. Care se referă, se raportează la ceva sau la cineva, care are legătură cu ceva sau cu cineva. ◊ (
Gram.)
Pronume (sau
adverb)
relativ = pronume (sau adverb) care face legătura dintre propoziții subordonate și cuvinte din propozițiile regente pe care le determină.
Propoziție relativă (și substantivat,
f.) =
a) propoziție subordonată introdusă printr-un pronume sau adverb relativ;
b) propoziție atributivă. ◊
Loc. prep. Relativ la... = în legătură cu..., referitor la..., cu privire la...
2. Care are o valoare dependentă de anumite condiții, de un sistem de referință etc.; evaluat, determinat cu aproximație; condiționat, limitat, variabil. ◊
Cronologie relativă = cronologie care stabilește că un eveniment sau un fenomen a avut loc înaintea altuia sau după altul, fără să poată preciza cu exactitate data.
Mișcare relativă = deplasare a unui corp față de un sistem de referință mobil. ♦ Care depinde de un termen în absența căruia ar fi fără sens. ♦ (Adverbial) Aproximativ, mai mult sau mai puțin, aproape.
3. Care privește relația dintre termeni considerați independenți de această relație. ◊ Care nu există decât în relație cu altceva. — Din
fr. relatif, lat. relativus, it. relativo, germ. relativ.