regent (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)REGÉNT, -Ă, regenți, -te, s. m. și
f. Persoană care guvernează provizoriu o monarhie, ținând locul monarhului în timpul unei regențe. – Din
fr. regent, lat. régens, -ntis.regent (Dicționar de neologisme, 1986)REGÉNT, -Ă adj. Care deține o regență; referitor la regență. ◊
Propoziție regentă (și
s.f.) = propoziție (principală sau secundară) căreia îi este subordonată o altă propoziție; propoziție supraordonată. [Cf. fr.
régent].
regent (Dicționar de neologisme, 1986)REGÉNT, -Ă s.m. și f. Persoană care guvernează cu titlu provizoriu un stat monarhic în timpul minorității sau al absenței regelui. [Cf. fr.
régent, it.
reggente].
regent (Marele dicționar de neologisme, 2000)REGÉNT, -Ă I.
s. m. f. (cel) care guvernează cu titlu provizoriu un stat monarhic, ținând locul regelui în timpul unei regențe (1). II. adj. (despre propoziții; și s.f.) căreia i se subordonează una sau mai multe propoziții; supraordonată. ◊ (despre părți ale propoziției supraordonate) de care depinde o subordonată. (< fr.
régent, lat.
regens, germ.
Regent)
regent (Marele dicționar de neologisme, 2000)REGÉNT2, - s. m. regénță
regent (Dicționaru limbii românești, 1939)*regént, -ă adj. și s. (lat.
régens, -éntis, part. d.
régere, a domni. V.
co- și
di-rigent). Șefu guvernuluĭ în timpu minoritățiĭ, absențeĭ saŭ boaleĭ unuĭ suveran:
regina regentă, regentu. În istoria Franciiĭ, titlu dat luĭ Filip de la Orléans, regent de la 1715-1723, în timpu minoritățiĭ luĭ Ludovic XV. S. n., pl.
e. Un diamant celebru (136 de carate) al coroneĭ [!] Franciiĭ, cumpărat la 1717 de Filip de la Orléans.
Regent al Bănciĭ Franciiĭ, unu din ceĭ 15 membri aĭ consilĭuluĭ general al eĭ.
Regentu anuluĭ, în calendar, planeta dominantă.
regent (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)regént adj. m.,
s. m.,
pl. regénți; adj. f.,
s. f. regéntă, pl. regénteregent (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)REGÉNT, -Ă (‹
fr.,
lat.,
germ.)
s. m. și
f.,
adj. 1. S. m. și
f. Persoană care guvernează o monarhie în timpul minoratului, al bolii sau al absenței suveranului; funcțiile regentului sunt exercitate uneori de către un consiliu de regență.
2. Adj. (
LINGV.; despre propoziții sau părți de vorbire; și
subst.) Căreia îi este subordonată una sau mai multe propoziții sau o parte de propoziție.
3. Diamant celebru de 137 carate montat în Coroana franceză. De origine indiană a fost cumpărat, în 1717, de regentul Philippe II d’Orleans.
regent (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)regent m.
1. cel ce guvernă Statul în timpul minorității sau în absența Suveranului;
2. (termen calendaristic) planetă dominantă:
regentul anului.regent (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)REGÉNT, -Ă, regenți, -te, s. m. și
f. Persoană care guvernează provizoriu o monarhie, ținând locul monarhului în timpul unei regențe. — Din
fr. regent,
lat. régens, -ntis.