reclamagiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RECLAMAGÍU1, reclamagii, s. m. (
Fam.) Persoană care face reclamații nefondate, neserioase, care are mania de a reclama (
2). –
Reclama +
suf. -giu.reclamagiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RECLAMAGÍU2, reclamagii, s. m. (
Fam.) Persoană care își face reclamă, publicitate; lăudăros. –
Reclamă +
suf. -agiu.reclamagiu (Dicționar de argou al limbii române, 2007)reclamagiu, reclamagii s. m. 1. persoană care face reclamații fără un motiv serios, care are mania de a reclama
2. lăudăros, persoană care își face singură reclamă / publicitate
reclamagiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)reclamagíu (
fam.)
(re-cla-) s. m.,
art. reclamagíul; pl. reclamagíi, art. reclamagíii (-gi-ii)reclamagiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RECLAMAGÍU1, reclamagii, s. m. (
Fam.) Persoană care face reclamații nefondate, neserioase, care are mania de a reclama (
2). —
Reclama +
suf. -
giu.reclamagiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RECLAMAGÍU2, reclamagii,
s. m. (
Fam.) Persoană care își face reclamă, publicitate; lăudăros. —
Reclamă +
suf. -
agiu.reclamagiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*reclamagíŭ, -gĭoáĭcă s. (d.
reclamă cu suf. turcesc
-giŭ).
Fam. Persoană care-șĭ face prea multă reclamă, care-șĭ trîmbițează meritele reale saŭ presupuse.