rebegi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)REBEGÍ, rebegesc, vb. IV.
Intranz. A amorți, a îngheța de frig; a se zgribuli de frig. ♦
Refl. A slăbi, a arăta rău. – Din
magh. rebegni „a tremura”.
rebegi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)rebegí (rebegésc, rebegít), vb. – A amorți de frig, a se zgribuli, a se chirci. Origine incertă. Poate din
mag. rebegni „a tremura” (Tiktin; Candrea).
Der. din
sl. zębsti „a îngheța” (Cihac, II, 311) nu este probabilă;
cf. Byhan 341.
Der. rebegeală, s. f. (frig).
rebegi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)rebegí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. rebegésc, imperf. 3
sg. rebegeá; conj. prez. 3
să rebegeáscărebegi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)REBEGÍ, rebegesc, vb. IV.
Intranz. A amorți, a îngheța de frig; a se zgribuli de frig. ♦
Refl. A slăbi, a arăta rău. — Din
magh. rebegni „a tremura”.
rebegì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)rebegì v. a înțepeni de frig, a amorți:
barza de frig rebegită ISP. [Origină necunoscută].