putință (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PUTÍNȚĂ, putințe, s. f. 1. Posibilitate, capacitate de a face ceva. ◊
Loc. adv. Peste putință = imposibil (de realizat); mai presus de puterile cuiva.
Cu putință = posibil.
După putință = potrivit cu mijloacele sau cu posibilitățile cuiva. ◊
Expr. A fi (sau
a-i fi cuiva) cu putință (să...) = a(-i) fi posibil, a (se) putea (să...)
Cel mai... cu putință = cel mai... posibil, extrem de..., în cel mai înalt grad.
A face tot ce-i stă în putință = a face tot ce poate, a depune toate eforturile.
A fi în putința cuiva să... sau
a-i sta (cuiva)
în putință = a corespunde cu posibilitățile de realizare ale cuiva.
Fără putință de... = fară a putea să...
2. (
Fiz.;
înv.) Putere. –
Lat. potentia.putință (Dicționaru limbii românești, 1939)putínță f., pl.
e (lat.
pătentia, putere. V.
plenipotență). Posibilitate:
acest lucru e cu putință, ĭar cel-lalt e peste putință.putință (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)putínță s. f.,
g.-d. art. putínței; pl. putínțeputință (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)putință f. posibilitate:
e peste putința omenească. [V.
putere].