proțap (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PROȚÁP, proțapuri, s. n. 1. Prăjină groasă de lemn, bifurcată la un capăt, care se fixează la dricul carului și de care se prinde jugul; rudă.
2. Prăjină cu vârful despicat, în care se înfigea în trecut o reclamație prezentată domnitorului, pe deasupra capetelor mulțimii. ◊
Expr. A umbla cu jalba în proțap = a protesta, a reclama; a cere cu insistență ceva.
3. Prăjină despicată la un capăt, cu care se culeg fructele, cu care se prind racii etc. ♦ Fiecare dintre cele două bețe, despicate în formă de furcă și înfipte în pământ, lângă jar, între care se fixează peștele întreg pentru a se frige.
4. Pârghie la moara de vânt sau la fântână. – Din
sl. procĕpŭ, bg. procep.proțap (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))PROȚÁP, proțapuri, s. n. 1. Prăjină groasă de lemn, bifurcată la un capăt, care se fixează la dricul carului și de care se prinde jugul; (
reg.) rudă. ◊
Expr. A umbla cu (sau
a avea)
două proțapuri la car = a fi pregătit pentru orice eventualitate.
2. Prăjină cu vârful despicat, în care se înfigea în trecut o reclamație și care se prezenta domnitorului, pe deasupra capetelor mulțimii.
3. Prăjină despicată la un capăt, cu care se culeg fructele, cu care se prind racii etc. ♦ Fiecare dintre cele două bețe, despicate în formă de furcă și înfipte în pământ, lângă jar, între care se fixează peștele întreg pentru a se frige. ♦ Pârghie la moara de vânt sau la fântână.
4. Căluș. [
Pl. și: (rar)
proțape] –
Bg.,
sb. procep.proțap (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)proțáp (-pi), s. m. –
1. Crăcană, băț, par cu două sau mai multe brațe. –
2. Crăcană care servește ca sprijin pentru crengile încărcate. –
3. Țăpușă, frigare. –
4. Prăjină lungă. –
5. Oiște, tînjală. –
6. Proptea, reazem, stîlp. –
7. Băț, par, țeapă.
Bg. procĕp, sb. procjep, slov.
procĕp (Miklosich,
Slaw. Elem., 40; Conev 69). –
Der. proțăpel, s. f. (japiță la car);
proțăpi, vb. (a fixa, a înțepeni; a sprijini, a întări; a sili, a obliga).
proțap (Dicționaru limbii românești, 1939)proțáp n., pl.
urĭ și
e (vsl.
procĭepŭ, id. [
procĭepiti, a despica]; sîrb.
procep, bg.
procep, și
procapa. V.
țeapă). Prăjină despicată la un capăt ca să poțĭ fixa ceva acolo.
Cu rogojina´n cap și cu jalba´n proțap. V.
jalbă. Oiște de înjugat boiĭ, pĭesa de lemn care e înțepenită în car cu capătu eĭ despicat și poartă jugu în cel-lalt capăt (V.
tînjală și
rudă 2). Butuc orĭ prăjină cu care fixezĭ un lucru care se mișcă (de ex., o moară de vînt), căluș (de pus în gură ca să nu maĭ poțĭ mișca fălcile și să vorbeștĭ) ș. a. Bucățică de lemn despicat care se prindea în păru unuĭ școlar netuns p. a-l sili să se tundă. Frigare despicată:
crap la proțap. V.
țăcălie.proțap (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)proțáp s. n.,
pl. proțápuriproțap (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)proțap n.
1. un fel de furcă;
2. prăjină lungă:
cu jalba în proțap; 3. lemn de care se trage carul sau sania;
4. scăluș. [Slovean PROȚIEP (v.
țeapă)].