profesiune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PROFESIÚNE, profesiuni, s. f. 1. Ocupație, îndeletnicire cu caracter permanent, pe care o exercită cineva în baza unei calificări corespunzătoare; complex de cunoștințe teoretice și de deprinderi practice care definesc pregătirea cuiva; meserie.
2. (În sintagma)
Profesiune de credință = declarație publică pe care o face cineva cu privire la principiile sau la convingerile sale. [
Pr.:
-si-u-. –
Var.:
profésie s. f.] – Din
fr. profession.profesiune (Dicționar de neologisme, 1986)PROFESIÚNE s.f. 1. Meserie, îndeletnicire, ocupație.
2. Profesiune de credință = declarație publică făcută de cineva asupra convingerilor pe care le are. [Var.
profesie s.f. / cf. fr.
profession, lat.
professio].
profesiune (Marele dicționar de neologisme, 2000)PROFESIÚNE/PROFÉSIE s. f. 1. activitate cu caracter permanent desfășurată de cineva în baza unei calificări; meserie, îndeletnicire, ocupație. 2. ~ de credință = declarație publică făcută de cineva asupra principiilor sau convingerilor sale (morale, politice etc.). (< fr.
profession, lat.
professio)
profesiune (Dicționaru limbii românești, 1939)*profesiúne f. (lat.
professio, -ónis. V.
confesiune). Declarațiune publică:
a face o profesiune de credință. Ocupațiune, activitate pin [!] care-țĭ cîștigĭ existența (vorbind de ocupațiunile maĭ înalte, ca
profesoratu, medicina, avocatura, magistratura, ingineria, ofițeria):
a exercita o profesiune (V.
meserie).
De profesiune, pin exercițiŭ:
un pianist de profesiune. A face profesiune de, a te lăuda cu, a te da drept:
a face profesiune de onestitate. – Și
-ésie.profesiune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!profesiúne (în
~ de credință)
(-si-u-) s. f.,
g.-d. art. profesiúnii; pl. profesiúniprofesiune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)profesi(un)e f.
1. declarațiune publică:
profesiune de credință; 2. stare, ocupațiune:
profesiune de librar.