probatoriu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PROBATÓRIU, -IE, probatorii, s. n. adj. 1. S. n. Procedură de culegere a probelor (
1) în justiție; totalitatea probelor adunate și prezentate într-un litigiu.
2. Adj. Probator. – Din
lat. probatorium.probatoriu (Dicționar de neologisme, 1986)PROBATÓRIU, -IE adj. Care este propriu să dovedească ceva. //
s.n. Procedură de culegere a probelor în justiție. [Pron.
-riu, var.
probator, -oare adj. / cf. fr.
probatoire].
probatoriu (Marele dicționar de neologisme, 2000)PROBATÓRIU, -IE I.
adj. propriu să dovedească ceva; probator. II. s. n. procedură de culegere a probelor în justiție. (< lat.
probatorium, fr.
probatoire)
probatoriŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*probatóriŭ, -ie adj. (lat.
probatorius). Care probează.
Act probatoriŭ, act pin [!] care se constată capacitatea unuĭ aspirant la un grad universitar.
probatoriu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)probatóriu1 [
riu pron. riu]
adj. m.,
f. probatórie (-ri-e); pl. m. și
f. probatóriiprobatoriu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)probatóriu2 [
riu pron. riu]
s. n.,
art. probatóriul; pl. probatórii, art. probatóriile (-ri-i-)
probatoriu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)probatoriu a.
Jur. propriu a constata:
act probatoriu.