priva (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PRIVÁ, privez, vb. I.
Tranz. (
Livr.) A împiedica pe cineva să se bucure de un avantaj, de un drept care i se cuvine, de ceva necesar. ♦
Refl. A renunța (de bunăvoie sau constrâns la ceva necesar) la un bun sau la un drept. – Din
fr. priver, lat. privare.priva (Dicționar de neologisme, 1986)PRIVÁ vb. I. tr. A lipsi (pe cineva de ceva), a lua dreptul, putința (cuiva) de a beneficia de ceva. [< fr.
priver, it., lat.
privare].
priva (Marele dicționar de neologisme, 2000)PRIVÁ vb. tr., refl. a (se) lipsi de ceva necesar sau la care are dreptul; a renunța la ceva sau a împiedica pe cineva să beneficieze de ceva. (< fr.
priver, lat.
privare)
priva (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)privá (privéz, privát), vb. – A (se) lipsi.
Fr. priver. –
Der. privat, adj., din
fr. privé; privată, s. f., din
fr. privé; privați(un)e, s. f., din
fr. privation; privatist, s. m. (
înv.,
Trans., persoană care-și face studiile în particular).
priva (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)privá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
priveázăprivà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)privà v. a lua cuiva ce are, a-l lipsi de un folos.