pricină (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PRÍCINĂ, pricini, s. f. 1. Cauză care determină ori explică o acțiune, o situație, un fenomen; motiv. ◊
Loc. adv. Fără (nici o) pricină = fără justificare, nemotivat. ◊
Loc. conj. Din pricină că... = pentru că..., deoarece, fiindcă. ◊
Loc. prep. Din pricina... = ca urmare a..., având drept motiv; din vina... ◊
Expr. (
Înv.)
A pune pricină = a invoca motive, pretexte pentru justificarea unei acțiuni. ♦ Prilej, ocazie, pretext.
2. Motiv de ceartă, de neînțelegere; problemă litigioasă, conflict;
spec. proces. ♦
Expr. (
Pop.)
A se pune de pricină =
a) a se împotrivi, a se opune;
b) a căuta ceartă, a face gură; a se lua la harță, la bătaie.
A căuta (cuiva)
pricină (cu lumânarea) = a căuta (cuiva) motiv de ceartă, a căuta nod în papură.
A găsi (cuiva)
pricina = a găsi un pretext pentru a certa pe cineva. (
Pop.)
A avea (sau
a fi în) pricină (cu cineva) = a fi certat (cu cineva); a fi în proces, a se judeca (cu cineva). ♦ (
Înv.) Act în care este consemnată hotărârea luată într-un proces.
3. Întâmplare (neplăcută), chestiune; necaz, supărare. ♦ Problemă; afacere. ◊
Loc. adj. Cu pricina = despre care este vorbă, respectiv. [
Acc. și:
pricínă] – Din
bg. prična.pricină (Dicționaru limbii românești, 1939)prícină (vest) și
pricínă (est) f., pl.
ĭ (vsl.
pričina, cauză, d.
činŭ, ordin, rang; sîrb.
pričina, rus.
pričina. V.
cin). Cauză:
n´a putut pleca din pricina ploiĭ, din pricina ta. Motiv, pretext:
a căuta pricină de ceartă. Ceartă, pretext de ceartă:
a căuta pricină cu lumînarea. Vechĭ. Proces cauză:
a apăra pricina cuĭva. A da pricina pe cineva (Vechĭ), a da vina pe el, a-l acuza.
A fi de pricină, a fi cauza unuĭ răŭ.
Cel cu pricina, cel în chestiune, cel de care e vorba:
ĭacătă casa cu pricina ! A te pune de pricină (Sadov. VR. 1907, 9, 311), a te opune, a face dificultățĭ. V.
price.pricină (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)prícină s. f.,
g.-d. art. prícinii; pl. prícinipricină (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pricină f.
1. cauză:
din pricina lui; 2. pretext:
să-i dea pricină de vorbă; 3. ceartă:
a căuta pricină cu lumânarea; 4. proces:
om de pricină; 5. vină:
cel cu pricina. [Slav. PRIČINA, cauză].