predestinare (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PREDESTINÁRE, predestinări, s. f. Acțiunea de a predestina și rezultatul ei; ceea ce i-ar fi cuiva dinainte hotărât de divinitate, de soartă; ursită, destin, soartă, predestinație. ♦ Doctrină potrivit căreia fiecare om ar avea fixat de mai înainte destinul său de către divinitate. –
V. predestina.predestinare (Dicționar de neologisme, 1986)PREDESTINÁRE s.f. 1. Acțiunea de a predestina; predestinație.
2. Concepție idealistă potrivit căreia fiecare om ar avea soarta lui, fixată dinainte de către o forță supranaturală. [<
predestina].
predestinare (Marele dicționar de neologisme, 2000)PREDESTINÁRE s. f. 1. acțiunea de a predestina; predestinație. 2. concepție teologică sau filozofică idealistă potrivit căreia destinul omului ar fi fixat de mai înainte de către o forță supranaturală. (< predestina)
predestinare (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)PREDESTINÁRE (‹
predestina)
s. f. 1. Acțiunea de a predestina.
2. (În creștinism) Planul divin prin care oamenii sunt conduși, încă din clipa nașterii, unii spre mântuire, alții spre damnare, ceea ce este stabilit de Dumnezeu neputând fi în nici un fel schimbat sau evitat. Cel mai adesea, ideea de
p. este asociată cu tradiția reformatoare calvinistă; deși ea a fost teoretizată anterior de apostolul Pavel, Augustin sau Toma d’Aquino, este prezentă și în alte religii, cel mai notabil în islam. Principalii susținători ai doctrinei teologice sunt
Wycliff și
Calvin.predestinare (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)predestináre s. f.,
g.-d. art. predestinắrii; pl. predestinắri