praftură - explicat in DEX

praftură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
PRÁFTURĂ, prafturi, s. f. Praftoriță. ◊ Expr. A face (pe cineva) praftură sau a-i face (cuiva) o praftură = a face (pe cineva) de râs; a certa, a ocărî. [Var.: pleáftură s. f.] – Et. nec.

praftură (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
praftură, prafture s. f. 1. v. perdaf. 2. bătaie.

praftură (Dicționaru limbii românești, 1939)
práftură f., pl. ĭ, și (maĭ des) práftoriță f., pl. e (d. praf, pin aluz. la prafu care ĭese cînd loveștĭ cu ĭa [!]. Cp. și cu bruft). Pomătuf [!] orĭ împletitură de rămurele cu care ferariĭ stropesc focu cînd s´a aprins prea tare (stropitoare). Fig. A trage cuĭva o praftoriță, a-ĭ atrage un frecuș, a-l ocărî. – Mold. pleaftură, pl. plefturĭ. Și pliftură. În Olt. práftoriță înseamnă și „ușă rudimentară de nuĭele împletite” (BSG. 1922, 123).

praftură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
práftură (pop.) s. f., g.-d. art. práfturii; pl. práfturi

praftură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
praftură (praftoriță) f. stropitoare de udat fierul ars în foc: cu praftorița udă mai adesea să-l lovești PANN. [Mold. pleaftură: de origină necunoscută].