potaie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)POTÁIE, potăi, s. f. Câine slab, jigărit sau leneș; cotarlă, javră;
p. gener. (
depr.) câine. ♦ Epitet dat unui om lipsit de caracter, netrebnic. [
Pr.:
-ta-ie] –
Et. nec.potaie (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)potáie (potắi), s. f. –
1. Cotarlă, javră, jigodie. –
2. Haită de lupi. –
3. Cățel. Origine necunoscută. Soluțiile propuse sînt insuficiente: din
sl. tešti, teką „a fugi”, cu
pref. po- (Cihac, II, 281); expresiv,
cf. mayen. poutaud „broască” (Șeineanu,
Chien, 326); dintr-o rădăcină
pot-, necunoscută, cu
suf. -
aie (Pascu,
Suf., 200); din
sb. potaja „ascunzătoare”.
potaie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)potáie (
fam.)
s. f.,
art. potáia, g.-d. art. potắii; pl. potắi, art. potắile (-tă-i-)potaie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)potaie f.
1. haită:
o potaie de lupi; 2. cățel:
are potaia vr’un dar ? GR. AL.;
3. fam. om nesuferit. [Dintr´un primitiv
pot, de origină necunoscută].
potaĭe (Dicționaru limbii românești, 1939)potáĭe f., pl.
ăĭ (cp. cu sîrb.
potaja, ascunzătoare, și rus.
potálĭ, lustru înșelător). Haĭtă, ceată (de cînĭ [!], de lupĭ. În nord și „cîrd” de gîște ș. a.).
Cov. Fam. Iron. Pojijie, suită:
a venit cu toată potaĭa. Cotarlă, șarlă, javră, cîne prost.