posesiv - explicat in DEX

posesiv (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
POSESÍV, -Ă, posesivi, -e, adj. 1. (Gram.; despre unele pronume, adjective, articole) Care arată sau cu ajutorul căruia se exprimă un raport de posesiune (1), de apartenență, de dependență. 2. (Rar) Autoritar. Ton posesiv. – Din fr. possessif, lat. possessivus.

posesiv (Dicționar de neologisme, 1986)
POSESÍV, -Ă adj. 1. (Despre pronume, adjective, articole) Care indică posesiunea, stăpânirea, apartenența. 2. (Fam.) Care vrea să arate posesiunea, stăpânirea asupra unui obiect etc. [Cf. fr. possessif, lat. possessivus].

posesiv (Marele dicționar de neologisme, 2000)
POSESÍV, -Ă adj. 1. (despre pronume, adjective, articole) care indică posesiunea, apartenența. 2. care manifestă, trădează spirit de posesor. (< lat. possessivus, fr. possessif)

posesiv (Dicționaru limbii românești, 1939)
*posesív, -ă adj. (lat. possessivus). Gram. – Pronumele posesive sînt: meŭ, tăŭ, săŭ (saŭ luĭ), nostru, vostru, (lor), mea, ta, sa (saŭ eĭ), noastră, voastră, (lor), meĭ, tăĭ, săĭ (saŭ luĭ), noștri, voștri, (lor), mele, tale, sale (saŭ eĭ), noastre, voastre, (lor). Cînd e izolat orĭ e înaintea substantivuluĭ, pronumele posesiv se articulează: al meŭ e calu, al meŭ cal, al tăŭ, al luĭ ș. a.

posesiv (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
posesív adj. m., pl. posesívi; f. posesívă, pl. posesíve

posesiv (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
posesiv a. care exprimă o idee de posesiune: pronume posesiv.