posesiune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)POSESIÚNE, posesiuni, s. f. 1. Faptul de a poseda (
1); stăpânire a unui lucru; dreptul de a se folosi, de a dispune de ceva.
2. (
Înv.) Proprietate (de pământ); moșie.
3. Țară slab dezvoltată, lipsită de independență, stăpânită de un stat mai puternic; colonie. [
Pr.:
-si-u-. –
Var.:
posésie s. f.] – Din
fr. possesion, lat. possessio, -onis.posesiune (Dicționar de neologisme, 1986)POSESIÚNE s.f. 1. Drept de stăpânire asupra unui lucru.
2. Colonie, țară, teritoriu exploatat de o persoană sau de un stat. [Pron.
-si-u-, var.
posesie s.f. / cf. fr.
possession, lat.
possessio].
posesiune (Marele dicționar de neologisme, 2000)POSESIÚNE s. f. 1. faptul de a poseda (1); drept de stăpânire asupra unui lucru. 2. colonie
1 (2). 3. delir în care bolnavul afirmă că în corpul său s-a instalat o altă ființă. (< fr.
possession, lat.
possessio)
posesiune (Dicționaru limbii românești, 1939)*posesiúne f. (lat.
pos-séssio, -ónis. V.
sesiune). Acțiunea de a poseda, de a stăpîni.
Jur. Acțiunea de a poseda, pe un timp (cu chirie, în arendă):
posesiunea nu implică numaĭ de cît [!] proprietatea, dar poate deveni proprietate pin [!] prescripțiune. Lucru posedat, maĭ ales pămînt:
Algeria e o posesiune franceză.posesiune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)posesiúne (teritoriu)
(-si-u-) s. f.,
g.-d. art. posesiúnii; pl. posesiúniposesiune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)posesiune f.
1. acțiunea de a poseda și lucrul posedat;
2. pl. pământuri posedate de o națiune:
posesiunile engleze în Azia.