ponc (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)ponc,
poáncă, adj., s.m. și f. (reg.)
1. (adj.; despre forme de relief, poziția unor obiecte) vertical.
2. (adj.; despre afirmațiile cuiva) fățiș, direct.
3. (adj.) zbanghiu.
4. (adj. și s.m. și f.) (om) lipsit de istețime, care nu știe să se descurce, pe care îl înșală cu ușurință toți; om prost, nătâng.
5. (s.f.) pantă foarte piezișă, abruptă.
6. (de obicei la pl., s.f.) ceartă, neînțelegere, discordie.
7. (s.f.) privire urâtă și pătrunzătoare.
8. (s.m.) ghiont.
ponc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ponc (-oáncă), adj. –
1. (Banat) Pieziș, cruciș. –
2. (
Olt.) Țicnit, zăpăcit. –
Var. Mold. ponci. Origine îndoielnică. Pare un
der. din
sl. pęti, piną „a încrucișa”, în forma
*ponca, cf. sponcă, din
sŭpęti (Cihac, II, 268). Legătura cu
mag. ponk „colină” (Drăganu,
Dacor., III, 722) este incertă. –
Der. poancă, s. f. (înclinație, poziție oblică; Banat, ghiont);
ponciș, adv. (cruciș);
(îm)poncișa, vb. (a străbate; a încrucișa);
împonci, vb. refl. (a certa, a se lupta).
ponc (Dicționaru limbii românești, 1939)ponc, poáncă adj., pl. f.
e (cp. cu ung.
ponk, bancă, rampă, deal, d. germ.
bank, bancă. Dac. 3, 722).
Vest. Chĭorîș, chĭondorîș, încrucișat, șpanchĭ. Tont, prost.
În poancă (Suc.), ponciș, prea povîrnit (Șez. 32, 110). V.
poncĭ 2.ponc (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)ponc, ponci, ponce, s.f. – Ceartă, neînțelegere, discordie. – În expr. în ponce = împotriva, contradictoriu. A grăi în ponce = a grăi în batjocură, a lua peste picior pe cineva, a glumi pe seama cuiva: „Cu murgul venind în copce, / Cu mine grăind în ponce” (Brediceanu 1957: 107). – Din magh. ponk „deal” (MDA).