polimer (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)POLIMÉR, polimeri, s. m. Substanță macromoleculară a cărei moleculă este formată prin unirea în lanț a două sau mai multe molecule de monomer. – Din
fr. polymère.polimer (Dicționar de neologisme, 1986)POLIMÉR s.m. 1. Substanță ale cărei molecule sunt constituite din reunirea mai multor molecule ale unui compus cu caracter nesaturat.
2. (
Biol.; despre organe sau organisme) Constituit din mai multe elemente distincte. [< fr.
polymère, cf. gr.
polys – numeros,
meros – parte].
polimer (Marele dicționar de neologisme, 2000)POLIMÉR, -Ă I.
adj. (biol.; despre organe, organisme) cu mai multe părți sau diviziuni. II. s. m. produs macromolecular a cărui moleculă este constituită prin unirea mai multor molecule de monomer. (< fr.
polymère)
polimer (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)POLIMÉR (‹
fr. {i}; {s}
poli- +
gr. meros „parte”)
s. m. Substanță macromoleculară obținută prin polimerizare, a cărei moleculă este alcătuită prin unirea în lanț a unui număr oarecare de molecule de monomer. Se disting
p. naturali sau
biopolimeri (
ex. protide, acizi nucleici, cauciuc natural) și
sintetici (
ex. polietilenă, poliamide, rășini epoxidice obținute prin
polimerizare și
policondensare). După structura moleculară se deosebesc:
p. liniari (filiformi),
ramificați și
tridimensionali. Sunt
p.: masele plastice, fibrele chimice, cauciucurile, lacurile și vopselele, cleiurile etc. Din biopolimeri sunt formate celulele tuturor organismelor vii. Termenul de
p. a fost introdus (1833) de
J.J. Berzelius.polimer (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)polimér s. m.,
pl. poliméri