poliloghie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)POLILOGHÍE, poliloghii, s. f. (
Depr.) Expunere, relatare excesiv de amplă (și de prolixă); vorbărie. [
Var.:
polologhíe s. f.] – Din
ngr. poliloghía.poliloghie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)poliloghíe/(
fam.)
polologhíe s. f., art.
poliloghía/polologhía, g.-d. art.
poliloghíei/polologhíei; pl. poliloghíi/polologhíi, art.
poliloghíile/polologhíilepoliloghie (Dicționaru limbii românești, 1939)poliloghíe și (ob.)
polologhíe f. (ngr. și vgr.
polylogia, d.
polýs, mult, și
lógos, cuvînt).
Fam. Vorbă lungă, frazeologie, flecărie.