poligon (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)POLIGÓN, poligoane, s. n. 1. (
Geom.) Suprafață plană mărginită de mai multe segmente de linii drepte, numite laturi.
2. (Uneori cu determinarea „de tragere”) Teren special amenajat în cuprinsul căruia se fac exerciții și se execută trageri cu arme de foc. ♦ (Sport) Loc special amenajat pentru probe de trageri cu arma sau cu pistolul sau pentru exerciții de tragere cu arma de vânătoare.
3. Teren amenajat pentru deprinderea conducerii autovehiculelor. – Din
fr. polygone.poligon (Dicționar de neologisme, 1986)POLIGÓN s.n. 1. Figură geometrică formată dintr-o linie frântă închisă.
2. Teren pentru trageri de instrucție cu arme de foc. ♦ Teren de tir. [< fr.
polygone, cf. lat., gr.
polygonos < gr.
polys – numeros,
gonia – unghi].
poligon (Marele dicționar de neologisme, 2000)POLIGÓN s. n. 1. suprafață plană mărginită de mai multe segmente de linii drepte (laturi). ♦ (fiz.) regula ŭlui = regulă potrivit căreia suma mai multor vectori este vectorul care închide conturul poligonal din așezarea cap la cap a acestora. 2. porțiune de instrucție cu arme de foc. ◊ teren de tir. 3. teren special pentru învățarea conducerii autovehiculelor. 4. suprafață plană pe care se realizează, în condiții de șantier, elemente de beton armat prefabricat. (< fr.
polygone, germ.
Polygon)
poligon (Dicționaru limbii românești, 1939)*poligón n., pl.
oane (vgr.
polý-gonon, d.
polýs, mult, și
gonia, colț. V.
octogon).
Geom. Figură închisă din toate părțile de maĭ multe liniĭ drepte.
Arm. Cîmp de tras la țintă cu tunurile.
poligon (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)poligón s. n.,
pl. poligoánepoligon (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)poligon n.
1. figură cu mai multe laturi cari se întretaie;
2. loc destinat exercițiilor artileriei.