pol (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)POL1, poli, s. m. 1. Fiecare dintre cele două puncte situate la capetele axei de rotație a pământului și în care se reunesc toate meridianele geografice;
p. ext. regiunea din jurul acestor două puncte. ◊
Pol ceresc = fiecare dintre cele două puncte în care prelungirea axei de rotație a pământului, trecând prin cei doi poli tereștri, intersectează sfera cereasca.
Pol magnetic terestru = punct pe suprafața pământului în care acul magnetic are poziția verticală (înclinația magnetică este de 90°).
2. (
Mat.) Fiecare dintre cele două puncte în care un diametru al sferei intersectează sfera.
3. (
Fiz.) Fiecare dintre cele două puncte sau regiuni ale unui corp opuse una celeilalte din punctul de vedere al unei anumite proprietăți. ◊
Pol electric pozitiv (sau
negativ) = fiecare dintre cele două regiuni ale unui corp polarizat electric, de la care diverg sau către care converg liniile de câmp ale inducției magnetice.
4. Zonă a miezului feromagnetic al unui circuit magnetic pe unde fluxul magnetic principal sau cel util trece din materialul feromagnetic în aer, sau invers.
5. Parte componentă a unei mașini electrice, care contribuie la magnetizarea circuitului magnetic al mașinii.
6. Piesă a unei pile galvanice care stabilește contactul cu circuitul exterior.
7. Fig. Fiecare dintre punctele, situațiile etc. aflate la două extremități opuse. – Din
fr. pôle, lat. polus.pol (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)POL2, poli, s. m. Monedă de metal sau de hârtie valorând douăzeci de lei, care a circulat în țara noastră; douăzeci de lei. ♦ Nume dat mai multor monede rusești și franțuzești (de aur) care au circulat în țările române în
sec. XIX; napoleon. – Din
rus. pol.pol (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)POL3 subst. (
Înv.) Jumătate (dintr-un întreg, dintr-o unitate). – Din
sl. polŭ.pol (Dicționar de neologisme, 1986)POL s.m. 1. (
Mat.) Fiecare dintre cele două puncte în care o axă străpunge sfera. ♦ Originea unui sistem de coordonate polare.
2. (
Astr.) Fiecare dintre cele două extremități ale axei Pământului. ♦
Pol ceresc = fiecare dintre cele două puncte în care bolta cerească pare să fie atinsă de axa în jurul căreia se efectuează mișcarea diurnă a aștrilor.
3. (
Fiz.) Fiecare dintre capetele opuse ale unui magnet; fiecare dintre centrele de sarcină electrică ale unei pile electrice sau ale unui curent electric.
4. (
Fig.) Extremități, puncte opuse unul față de celălalt. [Pl.
poli, (s.n.)
poluri. / < fr.
pôle, cf. germ.
Pol < lat.
polus , gr.
polos <
polein – a se întoarce, a se învârti].
pol (Marele dicționar de neologisme, 2000)POL1 s. n. 1. (mat.) fiecare dintre cele două puncte în care o axă străpunge sfera. ♦ origine a unui sistem de coordonate polare. 2. fiecare dintre cele două extremități ale axei Pământului. ♦ ~ ceresc = fiecare dintre cele două puncte de intersecție a axei Pământului cu bolta cerească. 3. (fiz.) fiecare dintre capetele opuse ale unui magnet; fiecare dintre centrele de sarcină electrică ale unei pile electrice sau ale unui curent electric. 4. (mat.) punct singular al unei transformări geometrice. 5. extremitate a fusului celular, către care migrează cromozomii. 6. (fig.) fiecare dintre punctele, situațiile etc. aflate la extremități. (< fr.
pôle, lat.
polus, gr.
polos)
pol (Marele dicționar de neologisme, 2000)-PÓL2 elem. „dreptul de a vinde”. (< fr.
-pole, cf.
gr. polein, a vinde)
pol (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pol (póli), s. m. –
1. (Înv.) Jumătate. –
2. Monedă de aur de 20 de franci și apoi de 20 de lei. –
3. Douăzeci de lei.
Sl. polĭ (Cihac, II, 274), invariabil cu primul sens. Cel de al doilea se explică de obicei prin
rus. poluimperial „napoleon” (Tiktin, Scriban) explicație care nu ia în seamă că napoleonul trebuie să valoreze zece franci. După Pușcariu,
Dacor., I, 602, din
Napoleon, prin intermediul
ngr. ἔνα(να)πολεόνι; dar tot așa se numeau și ludovicii de aur. Mai probabil, s-a numit așa la început o monedă de aur diferită,
cf. engl. half crown, rus. polùcha „jumătate de monedă”. –
Der. polidor, s. m. (
Arg., douăzeci de lei), formație glumeață în care pare prezentă ideea de „aur” (după ipoteza de nesusținut a lui Pașca,
Dacor., IX, 328, de la Polidor, fiul lui Priam,
cf. Graur,
BL, V, 224);
polcă, s. f. (dans), din
ceh. polka, pulka, parțial prin intermediul
fr. polka; cf. polturac.pol (Dicționaru limbii românești, 1939)1) pol m., pl.
polĭ (rus.
poluimperial, ½ imperial, 20 de francĭ. Româniĭ au socotit
polu- ca subst. cu înț. de „napoleon” și aŭ zis
un pol imperial. V.
poloboc. Cp. cu
halbă și
ban 2).
Pop. Napoleon, 20 de francĭ. (La 1877 valora 21).
Fam. Pol ofițeresc, pĭesa de 5 fr. V.
liră 2.pol (Dicționaru limbii românești, 1939)2) *pol m., pl.
polĭ și n., pl.
urĭ (lat.
polus, vgr.
pólos, d.
pélo, mă mișc,
poléo, învîrtesc).
Astr. Fie-care din cele doŭă capete ale axeĭ imaginare în prejuru [!] căreĭa pare că se învîrtește sfera cerească în 24 de ore.
Geogr. Fie-care din cele doŭă capete ale osiiĭ pămîntuluĭ:
poliĭ îs acoperițĭ de gheață. Înălțimea poluluĭ deasupra orizontuluĭ, unghĭu pe care-l face linia (osia) polilor cu orizontu.
Fiz. Poliĭ magneticĭ, cele doŭă puncte în care e concentrată puterea unuĭ magnet. Fie-care din extremitățile sîrmeĭ uneĭ pile electrice saŭ unor mașinĭ electrice.
Geom. Poliĭ unuĭ cerc pe sferă, extremitățile diametruluĭ perpendicular pe planu cerculuĭ.
Fig. Termin absolut opus altuĭa:
eroarea și adevăru îs doĭ polĭ. – Pămîntu e de forma unuĭ tetraedru rătunzit [!] și se învîrtește în prejuru [!] luĭ ca o boambă străpunsă de un ac pin [!] centru. Linia imaginară în prejuru căreĭa se învîrtește se numește
axă, adică „osie”. Un capăt al acesteĭ osiĭ se numește
polu nord, nordic, boreal, arctic orĭ
septentrional, cel-lalt
polu sud, sudic, austral, antarctic orĭ
meridional.pol (Dicționaru limbii românești, 1939)3) pol adj. fix (vsl.
polĭ).
Vechĭ. Jumătate, semi-:
pol leŭ (½ de leŭ),
doĭ pol anĭ (2 anĭ și ½),
pol veac (50 de anĭ),
polspanc.