plaz (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PLAZ, plazuri, s. n. Piesă de sprijin așezată în dosul cormanei, pe care se târăște plugul în timpul aratului, asigurându-i stabilitatea; talpă. – Din
bg.,
scr. plaz.plaz (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pláz (plázuri), s. n. –
1. Talpa plugului. –
2. Baza războiului de țesut. –
Megl. plaz. Sb.,
slov.,
ceh. plaz (Cihac, II, 261; Cancel 21),
cf. plasă, zăplaz. Trebuie să fie cuvînt identic cu
plaz, s. n. (anunț, aviz), probabil fiindcă se fixa în trecut într-un grilaj;
cf. împăra. –
Der. plăzui, vb. (
înv., a anunța, a publica);
plăzuitură, s. f. (
înv., indicație, revelație, publicație).
plaz (Dicționaru limbii românești, 1939)1) plaz n., pl.
urĭ. Vechĭ. Anunțare, revelațiune.
plaz (Dicționaru limbii românești, 1939)2) plaz n., pl.
urĭ (sîrb. rut.
plaz, suprafață netedă a unuĭ lucru, d. vsl.
plazivŭ, alunecos; bg.
plŭzica, plaz. V.
za-plaz. Partea cea maĭ de jos a brăzdaruluĭ, (numită și
taban), pe care alunecă saŭ se tîrăște plugu la arat (V.
cormană saŭ
cucură). Pl. Lemnele cele groase care formează patu războĭuluĭ de țesut. – Și
plas (Olt.).
plaz (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)plaz, -uri, s.n. – (la plugurile de lemn) Talpa plugului, ce se îmbucă cu brâzdaru (Țiplea 1906; ALR 1956: 22): „Mni s’o rupt plazu și bârsa” (Țiplea 1906: 493). – Din bg., srb. plaz.
plaz (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)plaz s. n.,
pl. plázuriplaz (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)plaz n.
1. partea pe care se târăște plugul când brăzdează pământul;
2. pl. lemnele cele groase ce alcătuesc patul răsboiului de țesut. [Bulg. PLAZ, brăzdarul plugului].