plac (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PLAC s. n. (Azi mai ales în
loc. adv.) Plăcere. ◊
Loc. adv. Pe (sau
după) plac (ori
placul cuiva) = după voia, după gustul (cuiva).
După bunul plac (al cuiva) = după capriciul (cuiva). ◊
Expr. A fi la bunul plac al cuiva = a fi la discreția, la cheremul cuiva. – Din
plăcea (derivat regresiv).
plac (Dicționaru limbii românești, 1939)1) plac n. fără pl. (d.
a plăcea). Gust, plăcere, voĭe liberă:
a trăi, a lucra după plac. Bun plac, arbitrar, acțiune făcută fiind-că așa țĭ-a plăcut:
aicĭ e țara bunuluĭ plac. Pe plac, pe voĭe, pe gust:
a face cuĭva pe plac.plac (Dicționaru limbii românești, 1939)2) plac, plăcut, a
plăcea v.intr. (lat.
placére, it.
piacére, pv. pg.
plazer; fr.
plaisir, plăcere,
plaire, a plăcea; sp.
placer). Îs plăcut, cauzez plăcere:
a plăcea cuĭva, îmĭ plac bucátele, vorbele, cărțile. V. tr. Îmĭ place cineva (Munt.):
l-a văzut și l-a plăcut. (Maĭ elegant:
ĭ-a plăcut).
plac (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)plac s. n.plac (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)plac n. ceeace place voinței și modul de a plăcea:
bunul plac, placul cuiva.