piti (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PITÍ, pitesc, vb. IV.
Refl. și
tranz. (
Pop.) A (se) ascunde (ghemuindu-se), a (se) pitula;
fig. a (se) adăposti. –
Cf. pitic2.piti (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pití (pitésc, pitít), vb. – A (se) ascunde, a (se) pitula. Origine îndoielnică, probabil expresivă (Pușcariu,
Dacor., I, 76; REW 6544a),
cf. chiti, a cărui origine este și mai puțin sigură, și
piț, pișca. –
Der. pitula (
var. pituli),
vb. (a (se) ascunde), cu
suf. expresiv -
li (Cihac, II, 259, se gîndește la un
sl. prituliti „a se liniști”);
pituliș (
var. pituluș),
s. n. (ascunziș);
pitulice, s. f. (nume de păsări: Sylvia curruca și Troglodytes parvulus);
pitulici, s. m. (bărbătușul pitulicii);
pitiș, adv. (pe ascuns);
pititel, adj. (mic), prin încrucișare cu
mititel. Pentru legătura cu
chiti cf. Pușcariu,
RF, I, 271.
piti (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pití (a ~) (
pop.)
vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. pitésc, imperf. 3
sg. piteá; conj. prez. 3
să piteáscăpitì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pitì v. a se ascunde ghemuindu-se. [Origină necunoscută].