pită (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PÍTĂ, pite, s. f. (
Reg.)
1. Pâine. ◊ Compus:
pita-vacii = ciupercă comestibilă, cu pălăria roșcată-cenușie, cu carne albă, care devine albastră în contact cu aerul (
Boletus bovinus).
2. Fig. Hrană necesară pentru trai; mijloace de existență;
p. ext. slujbă, funcție, post. – Din
bg. pita.pită (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pítă (píte), s. f. – Pîine; slujbă. –
Mr.,
megl. pită. Mgr. πίτα
cf. tc. pite (Miklosich,
Et. Wb., 248a; Loebel 77; Lokotsch 1654),
alb. pitë (Meyer,
Alb. St., IV, 97),
bg. pita (Conev 86),
sb. pita (Vasmer,
Gr., 117),
iud. sp. pita, calabr. pitta „pîine” (REW 6546; Rohlfs,
EWUG, 1714),
mag. pita. –
Der. pitan (
var. chitan),
s. m. (
Mold., pîine de casă;
înv., pîine proastă);
pitar, s. m. (Banat, brutar; boier, membru al Divanului, însărcinat cu brutăria Palatului și cu intendența armatei, mai tîrziu și cu trăsurile domnului),
cf. sl. pitari, care pare a proveni din
rom.;
pitărie, s. f. (Banat și
Trans., brutărie; slujba de pitar);
pităreasă, s. f. (nevastă de pitar; brutăriță);
pitușcă, s. f. (pîinișoară);
pitoancă, s. f. (ciupercă, Boletus granulatus),
cf. Iordan,
Dift., 215 și Pascu,
Suf., 271. – Din
rom. provine
ngr. πιτάρις (Meyer,
Neugr. St., II, 77).
pită (Dicționaru limbii românești, 1939)pítă f., pl.
e (bg. sîrb.
pita, lipie, d. vsl. pitati,
a hrăni; ung.
pita, pite, turc.
pidé, pité, ngr.
pita. V.
pedea).
Trans. Mold. Pop. orĭ
fam. Pîne [!].
Vechĭ. A fi într´o pită cu tatăl tăŭ, a nu fi ajuns încă să plăteștĭ bir.
Pita vaciĭ (Trans.), un fel de pitarcă (
bolétus edúlis). – Mold. pop.
chítă.pită (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)pítă, -e, s.f. – (gastr.) Pâine. Mai demult, se făcea din făină de mălai, din cereale amestecate și mai rar din grâu: „Zâcé bătrânii: «măi, sămănați orz, săcară, să aveți ș-on ptic de ptită mai bună»; când ai avut ptită de săcară, ai fost domn. (…) Sămănam hrișcă șî săcară șî orz șî mestecam cu mălai și făcem ptită; era mai bună dacă erau amestecate” (Memoria 2004: 39). – Ngr. pita, tc. pite, alb. pitë, bg. pita, srb. pita, iud. pita (DER); Cuv. rom. preluat în magh. (pita) (Bakos 1982).
pită (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pítă (
reg.)
s. f.,
g.-d. art. pítei; pl. pítepită (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pită f. pâine dospită la cuptor:
eu i-aș sătura curtea cu o pită ISP.;
pita vacii, mânătarcă. [Serb. PITA, turtă].