piscuì - explicat in DEX

piscui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
PISCUÍ, pers. 3 piscuiește, vb. IV. Intranz. (Reg.; despre păsări sau despre puii de pasăre) A ciripi, a piui. – Pisc¹ + suf. -ui.

piscui (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)
piscuí, pers. 3 sg. piscuiéște, vb. IV (reg.) 1. (reg.; despre păsări sau despre puii lor) a ciripi, a piui. 2. (fig.; reg.; despre oameni) a vorbi cu voce subțire. 3. (reg.; despre broaște) a orăcăi. 4. (reg.) a cânta din fluier. 5. (reg.; refl.; despre mămăligă) a răsufla.

piscuĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)
píscuĭ și -ĭésc, a -í v. tr. (vsl. piskati, a cînta din fluĭer, rus. piskatĭ și písknutĭ, a piui, pisk, șuĭerare; sîrb. piska, țipet [!] ascuțit. V. piskoĭ). Mold. Trans. Piuĭ, fac piŭ-piŭ, ca puiĭ cînd îs supt [!] aripile cloșteĭ saŭ și cînd o caută. – Pop. chiscuĭ.

piscui (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
piscuí, piscuiesc, vb. intranz – 1. A emite sunete stridente; a zbiera, a țipa; a cânta. 2. A vorbi mărunt, cu glas subțire. 3. A piui: „Ce din brâie-o piscuit, / Pă mine m-o auzât” (Bilțiu 1990: 195). – Din pisc „cioc de pasăre” (< sl. piskŭ) + -ui.

piscui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
piscuí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 sg. piscuiéște/píscuie, imperf. 3 sg. piscuiá; conj. prez. 3 să piscuiáscă/să píscuie

piscuì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
piscuì v. a piui, vorbind de puișorii de pasăre. [V. piscoiu].