piscui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PISCUÍ, pers. 3
piscuiește, vb. IV.
Intranz. (
Reg.; despre păsări sau despre puii de pasăre) A ciripi, a piui. –
Pisc1 +
suf. -ui.piscui (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)piscuí, pers. 3 sg.
piscuiéște, vb. IV (reg.)
1. (reg.; despre păsări sau despre puii lor) a ciripi, a piui.
2. (fig.; reg.; despre oameni) a vorbi cu voce subțire.
3. (reg.; despre broaște) a orăcăi.
4. (reg.) a cânta din fluier.
5. (reg.; refl.; despre mămăligă) a răsufla.
piscuĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)píscuĭ și
-ĭésc, a
-í v. tr. (vsl.
piskati, a cînta din fluĭer, rus.
piskatĭ și
písknutĭ, a piui,
pisk, șuĭerare; sîrb.
piska, țipet [!] ascuțit. V.
piskoĭ).
Mold. Trans. Piuĭ, fac
piŭ-piŭ, ca puiĭ cînd îs supt [!] aripile cloșteĭ saŭ și cînd o caută. – Pop.
chiscuĭ.piscui (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)piscuí, piscuiesc, vb. intranz –
1. A emite sunete stridente; a zbiera, a țipa; a cânta.
2. A vorbi mărunt, cu glas subțire.
3. A piui: „Ce din brâie-o piscuit, / Pă mine m-o auzât” (Bilțiu 1990: 195). – Din pisc „cioc de pasăre” (< sl. piskŭ) + -ui.
piscui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)piscuí (a ~) (
reg.)
vb.,
ind. prez. 3
sg. piscuiéște/píscuie, imperf. 3
sg. piscuiá; conj. prez. 3
să piscuiáscă/să píscuiepiscuì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)piscuì v. a piui, vorbind de puișorii de pasăre. [V.
piscoiu].