pisa (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pisá (piséz, pisát), vb. –
1. A strivi, a zdrobi. –
2. A sparge, a sfărîma. –
3. A molesta, a persecuta. –
Mr. chisedz(u), chisare. Lat. pῑsāre, forma
pop. în loc de pinsare (Diez, Gramm., I, 19; Meyer,
Alb. St., IV, 110; Pușcariu 1325; Candrea-Dens., 1395; REW 6517),
cf. it. pigiare (
calabr. pisare),
prov. pizar, fr. piser, sp.,
port. pisar. –
Der. pisoca, vb. (
Olt., a tritura, a urlui), cu
suf. expresiv -
ca; pisoacă, s. f. (
Olt., pisare, pisat);
pisălog, s. n. (obiect de pisat; plictisitor, supărător, obositor),
cf. calabr. pisaluru și, pentru semantism,
sp. majadero; pisălogi, vb. (a pisa; a molesta, a sîcîi);
pisălogeală, s. f. (sîcîială, vorbă lungă);
pîsat (
var. Banat
pîsat, Mold. păsat, pasat),
s. n. (grîu pisat, mei sau porumb zdrobit, grîu fiert; grîu, porumb fiert cu lapte), a cărui relație cu
lat. quassatum „melițat” (Pușcariu,
Dacor., II, 716) e posibilă, fără a fi necesară;
pisătură (
var. chisătură),
s. f. (
Trans., păsat);
pisăza, vb. (Banat, a melița);
pisăgi (
var. pisogi),
vb. (a melița), prin încrucișare cu
chesăgi; pisăgeală, s. f. (melițare, argăsit);
pisoi, s. n. (pisălog).