pisc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PISC1 interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită strigătul caracteristic al unor păsări, mai ales al puilor de pasăre. – Onomatopee.
pisc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PISC2, piscuri, s. n. 1. Vârf ascuțit (și golaș) de munte sau de deal, dominând o vale sau o depresiune; piscan.
2. Capătul din față, ascuțit și încovoiat în sus, al unei ambarcații.
3. (
Pop.) Parte a carului (sau a saniei) de care se fixează proțapul. –
Et. nec.pisc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pisc (píscuri), s. n. –
1. Cioc de păsări. –
2. Vîrf ascuțit de munte. –
3. Proră. –
4. Partea de dinainte a căruței.
Sl. piskŭ, care apare numai cu sensul de fluier, dar care ar trebui să însemne și „pisc”, ca
slov.
pisk, ceh.,
pol. pisk (Cihac, II, 557; Tiktin). E dubletul lui
plisc, s. n. (cioc), cu
l expresiv; atît acest tratament cît și înrudirea evidentă cu
piț(igoi) arată că în
rom. cuvîntul a fost tratat drept expresiv, ca și
cioc. Din același etimon provine și
piscoaie (
var. piscoace, piscoci),
s. f. (fluier de trestie),
cf. pițigoaie; piscoi (
var. piscoaie),
s. n. (deschizătură prin care curge măcinișul);
piscui, vb. (
Trans.,
Mold., a piui), din
sl. piskati.pisc (Dicționaru limbii românești, 1939)pisc n., pl.
urĭ (vsl.
piskŭ, fluĭer, pol. ceh.
pysk, bot, plisc. V.
piscuĭ, plist și
fistulă). Vîrf de munte. Cap (vîrf) de peninsulă. Partea din ainte [!] a căruțeĭ, a caruluĭ orĭ a săniiĭ. V.
gruĭ 2.pisc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pisc1 (
reg.)
interj.pisc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pisc2 s. n.,
pl. píscuripisc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pisc n.
1. vârf mai ascuțit de munte:
vulturul ce pe piscuri sboară BOL.;
2. furca carului sau a saniei;
3. botul luntrei. [Redus din
pițic = it. PIZZICO, extremitate].