perpetuu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PERPÉTUU, -UĂ, perpetui, -ue, adj. Care durează veșnic sau vreme îndelungată, care nu încetează, nu se sfârșește niciodată; etern, veșnic; permanent, continuu. [
Pr.:
-tu-u] – Din
lat. perpetuus.perpetuu (Dicționar de neologisme, 1986)PERPÉTUU, -UĂ adj. Neîncetat, nesfârșit; veșnic, etern. ◊ (
Ant.)
Dictator perpetuu = dictator pe viață în vechea Romă. [Pron.
-tu-u. / < lat.
perpetuus].
perpetuu (Marele dicționar de neologisme, 2000)PERPÉTUU, -UĂ adj. care durează veșnic sau vreme îndelungată; etern. (< lat.
perpetuus)
perpetuu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)perpétuu (-tu-u) adj. m.,
pl. perpétui (-tui); f. perpétuă (-tu-ă), pl. perpétue (-tu-e)perpetuu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)perpetuu a.
1. care nu încetează niciodată, care durează totdeauna;
2. care se reînoiește mereu:
plângeri perpetue.perpetuŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*perpétuŭ, -ă adj. (lat.
perpétuus). Continuŭ, fără întrerupere:
un foc perpetuŭ ardea pe altaru Vesteĭ. Pe vĭață:
exil perpetuŭ. Mișcarea perpetuă a uneĭ mașinĭ, mișcare care, odată începută, s´ar perpetua fără ajutoru aburuluĭ, electricitățiĭ, apeĭ saŭ alteĭ forțe, ceĭa ce, pînă acuma, nu s´a aflat. Adv. În mod perpetuŭ:
focu Vesteĭ ardea perpetuŭ. V.
etern.