palavragiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PALAVRAGÍU, palavragii, s. m. (
Depr.) Persoană care spune palavre; flecar, limbut, guraliv. – Din
tc. palavracı.palavragiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)palavragíŭ s. (d.
palavră. Și turc.
palavrağy ?).
Iron. Mincinos, care spune palavre. – Fem.
-gĭoaĭcă.palavragiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)palavragíu (
fam.)
(-la-vra-) s. m.,
art. palavragíul; pl. palavragíi, art. palavragíii (-gi-ii)palavragiu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)palavragiu m. flecar, fulău:
alții ’mi zic palavragiu AL. [Turc. PALAVRADJI)].
palavragiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)PALAVRAGÍU, palavragii, s. m. (
Fam.) Persoană care spune palavre; flecar, limbut, guraliv. — Din
tc. palavraci.