palatin (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PALATIN2, -Ă, palatini, -e, adj. (
Anat.) Palatal. – Din
fr. palatin.palatin (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PALATIN1, palatini, s. m. Titlu dat, în evul mediu, în Europa, unui mare demnitar care îndeplinea anumite funcții la curte sau la palatul unui rege sau al unui mare senior; principe posesor al unui palatinat; guvernator al unei provincii în Germania sau în Polonia medievală; vicerege în Ungaria medievală; persoană care avea unul dintre aceste titluri. ♦ (Adjectival) Care aparține unui palatin
1 sau unui palatinat, privitor la un palatin
1 sau la un palatinat. – Din
lat. palatinus, it. palatino, fr. palatin.palatin (Dicționar de neologisme, 1986)PALATÍN s.m. Mare demnitar la palatul regilor în evul mediu. ♦ Guvernator al unei provincii. V.
paladin. [< lat.
palatinus].
palatin (Dicționar de neologisme, 1986)PALATÍN, -Ă adj. Al cerului gurii, al palatului; palatal. [< fr.
palatin].
palatin (Marele dicționar de neologisme, 2000)PALATÍN1 I.
s. m. mare demnitar la palatul regilor în evul mediu. ◊ guvernator al unei provincii. II. adj. referitor la palatin
1 (I) sau la palatinat. (< fr.
palatin, lat.
palatinus)
palatin (Marele dicționar de neologisme, 2000)PALATÍN2, -Ă adj. referitor la cerul gurii, din regiunea palatului; palatal. ◊ (s. n.) os pereche în porțiunea posterioară a feței, la formarea palatului dur. (< fr.
palatin)
palatin (Dicționaru limbii românești, 1939)1) *palatín, -ă adj. (lat.
palatinus, d.
palatium, palat. V.
paladin). De la palatu împăraților romanĭ:
garda palatină. Care avea vre-un oficiŭ la palatu suveranuluĭ, vorbind de senioriĭ din evu mediŭ și maĭ în coace [!]:
conțiĭ palatinĭ aĭ Angliiĭ. Dela [!] palatu luĭ Carol cel Mare:
școala palatină. Din Palatinat (numele a doŭă state din vechĭu imperiu germanic):
contele palatin al Rinuluĭ, electoru palatin, o principesă palatină (femeĭe saŭ fiĭcă de conte saŭ de elector palatin). S. m. Vicerege al Ungariiĭ odinioară. Guvernator al uneĭ provinciĭ în regatu Poloniiĭ. Locuitor din Palatinat.
Palatină s. f. Blană pe care femeile o poartă pe umerĭ (după moda
principeseĭ palatine, [Carlota Elisabeta a Bavariiĭ, a doŭa nevastă a duceluĭ de Orléans] la 1676).
palatin (Dicționaru limbii românești, 1939)2) *palatín, -ă adj. (fr.
palatin, d. lat.
palatum, ceru guriĭ).
Anat. Al ceruluĭ guriĭ, al palatuluĭ:
bolta palatină.palatin (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)PALATÍN2 (‹
fr.; {s}
lat. palatum „cerul gurii”)
adj. Care aparține palatului
1. ◊
Boltă p. =
boltă. ◊
Văl p. = porțiune musculară care continuă, în partea posterioară a cavității bucale, bolta
p. și care se termină cu o prelungire, numită
uvulă. ◊
Os. p. = os pereche care completează partea posterioară a palatului. ◊
Apofiza p. = una dintre apofizele maxilarului superior.
palatin (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)PALATÍN3 (‹
fr.)
s. m. Rasă de porci locală, primitivă, originară din Palatinul Podoliei, cu masă corporală mare, crescută în trecut pe scară largă mai ales în SE României.