palat (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PALÁT1 s. n. Peretele superior al cavității bucale, în formă de boltă, alcătuit din apofizele palatine
2 ale celor două maxilare superioare, precum și din oasele palatine
2, acoperite de o mucoasă groasă; cerul-gurii. ◊
Palat moale sau
vălul palatului = porțiune musculară care continuă palatul
1 în partea posterioară a cavității bucale.
Palat artificial = mușchi al palatului
1, care se folosește în fonetica experimentală pentru a se vedea suprafața atinsă de limbă la pronunțarea unui sunet. – Din
lat. palatum, it. palato. Cf. fr. palais.palat (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PALÁT2, palate, s. n. Clădire somptuoasă în care își are sediul o autoritate ori o instituție sau care servește ca reședință unui suveran, ca locuință unei personalități etc.;
p. gener. clădire mare luxoasă. [
Pl. și: (
pop.)
palaturi] – Din
ngr. paláti, lat. palatium.palat (Dicționar de neologisme, 1986)PALÁT s.n. Partea superioară a cavității bucale la om și la celelalte animale vertebrate; cerul gurii. [Pl.
-te, -turi. / < lat.
palatum].
palat (Marele dicționar de neologisme, 2000)PALÁT1 s.n. peretele superior al cavității bucale; cerul gurii. ◊ palat dur = partea anterioară, osoasă, a cavității bucale; palat moale = partea posterioară a cavității bucale; vălul palatului. (< lat.
palatum, it.
palato)
palat (Marele dicționar de neologisme, 2000)PALAT2(O)- elem. „palat, cerul gurii”. (< fr.
palat/o/-, cf.
lat. palatum)
palat (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)palát (paláte), s. n. – Castel. –
Var. pl. palaturi. Mr. pălate. Lat. palatium, probabil prin intermediul mgr. παλάτι (Meyer,
Neugr. St., III, 51; Candrea,
Noua R. rom., III, 23; Densusianu,
Rom., XXXIII, 282),
cf. tc. balat, alb. paljat, bg. palat, ceh.,
rus. palata. Este dubletul lui
păraț, v. aici; al lui
polată, s. f. (
Trans., palat),
mr. pulată, din
bg.,
sb. polata (Conev 81); al lui
palută, s. f. (
Trans., palat), din
mag.,
sb. polota; al lui
paleaț, s. n. (palat), din
it. palazzo, poate prin intermediul
pol. palac, sec. XVII,
înv. și al lui
palat, s. n. (cerul gurii), traducere din
fr. palais. Der. directă din
lat. (Koerting 6792) nu e posibilă. –
Der. pălătui, vb. (a locui într-un palat).
Der. neol. (din
fr.)
palatal, adj.;
palatin, adj.;
palatinat, s. n.;
paladin, s. m.palat (Dicționaru limbii românești, 1939)1) palát n., pl.
e (ngr.
paláti, d. lat.
Palatium, dealu Palatin și [pin [!] ext.] casa împăratuluĭ Aŭgúst, situată pe acest deal; it.
palazzo, engl. germ.
palast, rus.
paláta. V.
păraț). Casă mare și sumptuoasă (locuită de un suveran orĭ de un personagiŭ ilustru). Suveranu, stăpînu palatuluĭ și alte persoane care locuĭesc în palat:
o revoluțiune de palat. Mare edificiŭ public:
palatu universitățiĭ, palatu justițiiĭ, palatu administrativ. –
Vechĭ. Azĭ. Maram. polátă, pl.
e (sîrb.
polata, bg.
polat),
palútă (ung.
polota) și
paleaț n., pl.
ețe saŭ
eațurĭ (pol.
palac, d. it.
palazzo). V.
polată și
hardughie.palat (Dicționaru limbii românești, 1939)2) *palát n., pl.
e (lat.
palatum și
palatus, ceru guriĭ, ceru. V.
păraț).
Anat. Ceru guriĭ, partea superioară a interioruluĭ guriĭ.
Fig. Simțu gustuluĭ la mîncare:
a avea palatu fin.palat (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!palát s. n.,
pl. palátepalat (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)palat n.
1. clădire mare și luxoasă, locuită de un suveran, de o autoritate sau de un personaj însemnat;
2. suveranii și oamenii palatului:
revoluțiune de palat; 3. fig. casă măreață;
4. edificiu unde rezidă tribunalele, corpurile legiuitoare. ║ n.
Anat. numele științific al cerului gurii.