paladiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PALÁDIU1 s. n. Element chimic, metal alb-argintiu, lucios, foarte maleabil, din familia platinei, întrebuințat drept catalizator în unele reacții sau ca înlocuitor al platinei în construcția unor instrumente de precizie, a unor obiecte de artă etc. – Din
fr. palladium.paladiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PALÁDIU2, paladii, s. n. Statuie a zeiței Pallas Atena, socotită în antichitate a fi ocrotitoarea cetăților. ♦
Fig. Ocrotire, apărare. – Din
lat.,
fr. palladium.paladiu (Dicționar de neologisme, 1986)PALÁDIU1 s.n. Metal alb-argintiu din familia platinei. [Pron.
-diu, var.
paladium s.n. / < fr.
palladium].
paladiu (Dicționar de neologisme, 1986)PALÁDIU2 s.n. 1. Statuie a zeiței Atena aflată în cetatea Troia, socotită ca ocrotitoare a cetății.
2. (
Fig.) Ocrotire, pază, apărare. [Pron.
-diu, var.
paladium s.n. / < fr., lat.
palladium].
paladiu (Marele dicționar de neologisme, 2000)PALÁDIU1 s. n. 1. (ant.) statuie de lemn îmbrăcată în veșminte sau cu o armură a zeiței Pallas Atena, ocrotitoare a cetăților. 2. (fig.) ocrotire, apărare; garanție. (< lat., fr.
palladium)
paladiu (Marele dicționar de neologisme, 2000)PALÁDIU2 s. n. metal alb-argintiu, ductil și dur, din familia platinei. (< fr., lat.
palladium)
paladiu (Mic dicționar mitologic greco-roman, 1969)Paladiu =
Palladium.paladiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)1) *paládiŭ n. (lat.
palládium, d. vgr.
palládion, d.
Pallás, -ádos, zeița Minerva). În vechea Troĭe, statua de lemn a Minerveĭ, păstrată în templu și considerată ca pază a orașuluĭ.
Fig. Lucru considerat ca pază, ca apărare:
legile-s paladiu societățiĭ.paladiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)2) *paládiŭ n. (cuv. format de chimiștĭ de la numele grecesc al zeițeĭ Minerva. V.
paladiŭ 1).
Chim. Un metal alb bivalent foarte ductil și dur a căruĭ proprietate maĭ însemnată e că absoarbe idrogenu [!]. (Densitatea luĭ e între 11 și 12, greutatea atomică 106,5, gradu de topire la 1500°. Aliajele luĭ se întrebuințează în ceasornicărie și la fabricarea instrumentelor de fizică. Unele sărĭ [!] ale luĭ se utilizează în fotografie).
paladiu (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)PALÁDIU1 (‹
fr.,
engl. {i})
s. n. Element chimic (Pd;
nr. at. 46,
m. at. 106,42,
gr. sp. 12,02,
p. t. 1.554 ºC,
p. f. între 2.200 și 3.800 ºC), metal alb-cenușiu, lucios, din familia platinei, foarte maleabil și ductil, având proprietatea de a absorbi hidrogenul. În combinații este divalent și, mai puțin, tetravalent; formează combinații complexe. Se întrebuințează sub formă de aliaje (la bijuterii, aparate chimice, proteze dentare) și drept catalizator de hidrogenare. A fost descoperit (1803) de W.H. Wollaston.