pajură - explicat in DEX

pajură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
PÁJURĂ, pajuri, s. f. 1. Pasăre răpitoare mai mică decât vulturul, dar mult mai puternică și mai iute în mișcări decât acesta, cu cioc puternic și tăios, cu gheare lungi și ascuțite, care trăiește în regiunile de munte; acvilă (1), aceră (Aquila chrysaetos). ♦ (În mitologia populară) Pasăre uriașă, cu înfățișări variate, de obicei fioroase, înzestrată cu puteri miraculoase. 2. Figură simbolică reprezentând o pajură (1) sau vultur (cu unul sau două capete, de obicei cu aripile întinse), care servește ca semn convențional distinctiv pe stemele, steagurile, pecețile sau monedele unor țări; p. ext. stemă, emblemă având o asemenea figură. [Var.: (înv.) pájeră, pájoră s. f.] – Din ucr. pažera „ființă lacomă, nesățioasă”.

pajură (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
pájură (-re), s. f. – Acvilă (Aquila imperialis). – Var. pajeră, pajoră. Origine obscură. Pare să fie legat de rus. požratĭ „a devora”, cf. rut. pažera „rechin” (Densusianu, Rom., XXIII, 81; Tiktin), probabil datorită reputației de mîncău de care se bucură pajura în poveștile populare. Legătura cu pol. pazur „labă” (Cihac, II, 239) e mai puțin sigură.

pajură (Dicționaru limbii românești, 1939)
pájură f., pl. ĭ (rut. pázur, pol. pazur, gheară. Cp. și cu rut. pážera, rechin). Achilă. Zgripțor, áchilă din poveștĭ. Herb, blazon, marcă. La monete [!], partea pe care e marca țăriĭ (la cele austriece și ruseștĭ o pajură): pajura saŭ scrisa [!], pajura saŭ număru (la joc, cînd se aruncă un gologan și, după partea pe care cade, cîștigă unu din ceĭ doĭ jucătorĭ saŭ cele doŭă partide). – Și pájeră (vest). V. arol, tura.

pajură (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
pájură, (pajeră), s.f. – 1. Acvilă de munte (Aquila chrysaetos). Semnalată în Maramureș în 1876 (Ardelean, Beres 2000). 2. (mit.) Pasăre fantastică din basmele maramureșene: „El, dacă s-o dus înapoi, o aflat o pasăre mare, cu numele de pajeră. – Tu, pasăre, du-mă di-aicea-n ceie lume” (Bilțiu 2002: 315). – Din ucr. pažera „ființă lacomă, nesățioasă” (DEX).

pajură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
pájură s. f., g.-d. art. pájurii; pl. pájuri

pajură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
pajură (pajere) f. 1. specia cea mai mare de acvilă (Aquila imperialis); 2. pasăre uriașă de pe tărâmul celălalt (în basme): iată pajuri năsdrăvane cari vin din neagra lume AL.; 3. armoarii, marca unei țări: teșcherele cu pajure împărătești AL.; 4. partea monedei austriace pe care se află un vultur: pajură sau număr ? [Cf. pol. rut. PAZUR, ghiară, și sub raportul sensului, sinonimul sgripțor].

pajură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
PÁJURĂ, pajuri, s. f. 1. Pasăre răpitoare mai mică decât vulturul, dar mult mai puternică și mai iute în mișcări decât acesta, cu cioc puternic și tăios, cu gheare lungi și ascuțite, care trăiește în regiunile de munte (Aquila chrysaëtos); acvilă (1), aceră. ♦ (în mitologia populară) Pasăre uriașă, cu înfățișări variate, de obicei fioroase, înzestrată cu puteri miraculoase. 2. Figură simbolică reprezentând o pajură (1) sau vultur (cu unul ori două capete, de obicei cu aripile întinse), care servește ca semn convențional distinctiv pe stemele, steagurile, pecețile sau monedele unor țări; p. ext. stemă, emblemă având o asemenea figură. [Var.: (înv.) pájeră, pájoră s. f.] — Din ucr. pažera „ființă lacomă, nesățioasă”.