oxigen (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OXIGÉN s. n. Element chimic gazos, incolor, inodor, insipid, care reprezintă o cincime din aerul atmosferic, fiind indispensabil în procesul respirației și al arderii, și care, în combinație cu hidrogenul, formează apa. – Din
fr. oxygène.oxigen (Dicționar de neologisme, 1986)OXIGÉN s.n. Corp simplu, gazos, inodor și incolor, care se găsește în proporție de aproximativ o cincime în atmosferă. [< fr.
oxygène, cf. gr.
oxys – acid,
gennan – a naște].
oxigen (Marele dicționar de neologisme, 2000)OXIGÉN s. n. element chimic gazos, inodor, incolor și insipid, indispensabil respirației și arderii, o cincime din aerul atmosferic. (< fr.
oxygène)
oxigen (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)OXIGÉN (‹
fr.; {s}
oxi- +
gr. gennaein „a produce”;
lat. oxygenium)
s. n. Element chimic (O;
nr. at. 8,
m. at. 15,999,
gr. sp. 1,429 (gaz),
p. t. -218,9ºC,
p. f. -182,96ºC). În stare liberă se cunosc două forme alotropice: O
2 (oxigen obișnuit) și O
3 (
ozon). O
2 este un gaz incolor, inodor, insipid, care, în volume, formează o cincime (21%) din aerul atmosferic. Este cel mai răspândit element din natură, intrând în compoziția apei, a rocilor, a mineralelor, țesuturilor animale și vegetale, a compușilor organici și anorganici. Se combină cu toate elementele chimice, exceptând gazele inerte, formând oxizi, fiind cel mai activ nemetal (după fluor); cu hidrogenul formează apa. Funcționează în combinații în starea de valență doi.
O. are un rol important în respirația organismelor vii (întreține viața) și în combustie. Se obține industrial prin distilarea aerului lichid și prin electroliza apei, iar în laborator prin descompunerea termică a unor combinații. Se întrebuințează la fabricarea a numeroși compuși chimici (acid sulfuric, acid azotic etc.), în flacăra oxihidrică și oxiacetilenică, în aparatele de respirație ale scafandrilor, în medicină la întreținerea respirației; în stare lichidă este component al combustibilului rachetelor. A fost descoperit de C.W. Scheele în 1772 și, independent, de J. Priestley în 1774.
oxigen (Dicționaru limbii românești, 1939)*oxigén n. (d. vgr.
oxýs, acru, și
gennáo, nasc).
Chim. Un corp simplu gazos bivalent care formează partea respirabilă a aeruluĭ, favorizînd arderea. N´are gust, nicĭ coloare [!], nicĭ miros. E de doŭă felurĭ:
oxigenu ordinar, cu 2 atomĭ în moléculă, și
ozonu, cu 3 atomĭ în moleculă. E elementu cel maĭ răspîndit din natură, formînd a cincea parte din aeru atmosferic, cum a demonstrat maĭ întîĭ Lavoisier. Se combină cu cele maĭ multe corpurĭ simple, maĭ ales cu idrogenu [!], cu care formează apa, dintr´a căreĭ greutate 8 9 îs oxigen. Se crede că jumătate din globu terestru e compusă din oxigen. Fără el, nu se poate produce nicĭ respirațiunea, nicĭ arderea. A fost studiat de Pristley, Scheele (Suedez), Lavoisier, ĭar Pictet și Cailletet l-aŭ lichefăcut la -140° supt [!] 300 de atmosfere. Ferbe [!] la -181° și are o densitate de 1,10563. E întrebuințat în industrie la o mulțime de preparațiunĭ (acid sulfuric, alb de zinc ș. a.); căldura pe care o dezvoltă combinîndu-se cu idrogenu [!] e utilizată în suflătoru luĭ Deville și în lampa luĭ Drummond. E întrebuințat și în medicină.
oxigen (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)oxigén s. n.; simb
Ooxigen (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)oxigen n. gaz simplu, incolor și inodor, care intră în compozițiunea aerului și a apei, și întreține combustiunea.