otravă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OTRÁVĂ, otrăvuri, s. f. 1. Substanță chimică toxică, care, introdusă sau formată în organism, provoacă tulburări importante, leziuni grave etc. și uneori moartea; venin.
2. Fig. Ceea ce provoacă un rău (moral), un necaz, o supărare;
p. ext. amărăciune, răutate, venin. ♦ Epitet dat unei persoane foarte rele. [
Pl. și:
otrăvi] – Din
sl. otrava.otravă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)otrávă (otrắvi), s. f. s.f. –
1. Venin. –
2. Harpie. –
3. (
Arg.) Femeie de stradă, prostituată. –
Megl. utroavă. Sl. otrava (Miklosich,
Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 151; Conev 93),
cf. bg.,
sb. otrov, bg. otrav, ceh. otrava. –
Der. otrăvi, vb. (a învenina, a intoxica), din
sl. otraviti; otrăvicios, adj. (veninos);
otrăvitor, adj. (veninos, toxic);
contraotravă, s. f. (antidot), format după
fr. contre-poison.otravă (Dicționar de argou al limbii române, 2007)OTRAVĂ adormire, agheasmă, dedițel.
otravă (Dicționar de argou al limbii române, 2007)otravă, otrăvuri s. f. (peior.) 1. femeie urâtă.
2. om rău.
otravă (Dicționaru limbii românești, 1939)otrávă f., pl.
ăvĭ și
otrăvurĭ (vsl. bg. rus.
otráva; bg. și
otrova. V.
otrăvesc). Venin, substanță toxică, substanță care ucide.
Fig. Amărăcĭune, întristare.
otravă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!otrávă (o-tra-) s. f.,
g.-d. art. otrắvii; (soiuri)
pl. otrắvuriotravă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)otravă f.
1. substanță ce poate altera organismul și chiar a-l distruge;
2. fig. amărăciune. [Slav. OTRAVA].