otavă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OTÁVĂ s. f. Iarbă care crește în același an, după ce câmpul a fost cosit sau pășunat;
p. ext. loc unde crește această iarbă. – Din
bg.,
scr. otava.otavă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)otávă (-ắvi), s. f. –
1. Fîn cosit toamna, a doua iarbă. –
2. Al doilea cosit al ierbii.
Bg.,
sb.,
cr.,
slov.,
ceh.,
rus. otava, pol. otawa (Miklosich,
Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 233; Conev 68; Vasmer, II, 289). –
Der. otăvi, vb. (a cosi pășunea pentru a doua oară; a reveni);
otăviște, s. f. (pășune de toamnă).
otavă (Dicționaru limbii românești, 1939)otávă f., pl.
ăvĭ (bg. sîrb. rut. rus. ceh.
otáva). Ĭarbă fragedă crescută după cosire. V.
fîn.otavă (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)otávă, otăvi, s.f. – Iarba cosită a doua oară: “Face fânul la Crăciun, / Otava la Bobotează” (Memoria 2001: 100) – Din ceh, rus. otava.
otavă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)otávă s. f.,
g.-d. art. otáveiotavă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)otavă f. iarbă crescută după a doua cositură (otava e mai fragedă decât fânul):
unde astăzi e numai câmp, otavă AL. [Bulg. OTAVA].