ostreț (Dicționarul limbii române contemporane, 1980)OSTRÉȚ, ostrețe, s.n. Șipcă folosită la facerea gardurilor; îngrăditură de șipci, de zăbrele sau de pari; gard.
ostreț (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OSTRÉȚ, ostrețe, s. n. Fiecare dintre șipcile din care se fac garduri sau diferite îngrădituri; vergea de fier; zăbrea;
p. ext. îngrăditură, gard. ♦
Spec. Împletitură, leasă, gard de nuiele sau de trestie, așezat în apă de-a curmezișul unui râu sau al unei bălți spre a opri trecerea peștilor și a ușura prinderea lor; îngrăditură de nuiele fixată în apă pentru închiderea și păstrarea peștilor vii. – Din
bg. ostreț.ostreț (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ostréț (ostréțe), s. n. –
1. Par, țăruș, leaț. –
2. Împletitură, leasă, gard de nuiele. –
3. Îngrăditură pentru prins pește într-un rîu.
4. Ochi de plasă. –
Var. ostreață. Sl. ostru „cu vîrf ascuțit” (Philippide,
Principii, 63; Cihac, II, 232), cu
suf. -
eț, cf. bg. ostrec „tăiș, crestătură”,
sb. ostrica „tăietură”,
pol. ostrz „tăietură”.
ostreț (Dicționaru limbii românești, 1939)ostréț n., pl.
e (vsl.
*ostrĭcĭ, d.
ostrŭ, ascuțit; bg.
ostrec, tăiș; sîrb.
ostrica și
oštrica, ascuțiș, vîrf. Par, parmac, stîlp:
casă de ostrețe. Stachet, gratie de lemn:
gard de ostrețe. Leasă, îngrăditură de ținut viŭ peștele prins (obișnuit și la pl.):
daĭ cu plasa la ostreț (Zanf. Miriță, 16). Pl. Coaste de vită tăĭată. Coclețiĭ ițelor. V.
parcan, zăbrea, juvelnic.ostreț (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ostréț (
pop.)
s. n.,
pl. ostréțe